Blog

O imagine mi-a rămas în minte de când am citit-o în Pateric. Un părinte tânăr, îi spunea avva Zaharia, fiul lui avva Caraion, prin virtutea lui, prin lepădarea de sine și smerenia sa a dobândit harul Duhului Sfânt. Și odată l-a văzut avva Moise Etiopianul, care fusese tâlhar, dar care a ajuns la mare smerenie și care a rămas de referință între Părinții Patericului, și l-a rugat pe avva Zaharia să îi spună un cuvânt. „Auzind, el se aruncă pe jos la picioarele lui, zicând: Tu mă întrebi, părinte? – Crede-mă, fiule Zaharia: am văzut Duhul Sfânt pogorându-Se asupra ta şi de asta sunt silit să te întreb. Atunci Zaharia își luă culionul din cap, îl calcă în picioare şi zise: Dacă omul nu se zdrobește așa, nu poate fi monah.” Iată, cuvânt de la Duhul Sfânt!

De ce am zis aceasta? Este o imagine grăitoare. Putem medita fiecare la ea. Este extraordinară. Deci nu se poate monah fără așa ceva. Iar părintele Zaharia Zaharou, de la Essex, o prezintă într-o perspectivă puțin diferită. Și zice: „Nu poate monahul să păstreze harul monahismului, dacă nu se face asemenea acelui fes călcat în picioare.”

Fiecare primim un har. Și la botez, și la căsătorie, și la călugărie și la Liturghie. Primim har. Și e așa de bine, de firesc. Dar nu ne dăm seama că acela e harul lui Dumnezeu și că pentru a-l menține trebuie să facem ce ne-a arătat avva Zaharia de la Pateric. Bine, să zicem că imaginea cu fesul este pentru călugărie, dar putem face o paralelă și pentru căsătorie, și pentru orice alt har primit. În orice caz, numai cu smerenie se păstrează harul de la început.

În esență, și în călugărie și în căsătorie, este vorba despre aceeași problemă. Și de aceea Biserica recomandă ori o cale, ori cealaltă. Pentru că amândouă sunt făcute să omoare egoismul din noi. Omul nu poate să omoare egoismul său, decât în prezența altei persoane. Cineva total diferit de noi. Altfel, suntem noi peste tot. Doar în prezența altuia, pe care eu nu pot să îl controlez, eu pot să mă omor pe mine, adică să mă lepăd de mine de dragul iubirii, de dragul Domnului. Altfel este numai minciună egoistă peste tot. Deci, în esență, lupta este cam aceeași.

Egoismul din noi își inventează toate scuzele, doar doar să nu moară. Adică, în familii, deși pare că el e de vină, că nu face una sau alta, sau ea că nu mai tace, nu îl înțelege, dincolo de toate este doar egoismul fiecăruia, pe care nu îl vedem. În prezența celuilalt, eu îmi văd problemele. Dar eu încep să mă lupt cu celălalt în loc să văd că problema este în interiorul meu.

Care ar fi cheia de rezolvare? Ne zice nouă, călugărilor, Sfântul Varsanufie de la Optina: „Păstrați harul. Fără har, viața monahală este insuportabilă.” Cheia asta este, să păstrăm harul!

Dumnezeu când mi-a dat harul la început a știut pentru ce mi-l dă. De exemplu, în căsătorie, El îi știa pe amândoi, și cât de buni, dar și cât de răi, cât de urâți, dar și cât de frumoși sunt. Tu n-ai știut cu cine te căsătorești, dar Dumnezeu a știut și a dat harul suficient ca să vă iubiți dincolo de orice. Harul acela este cheia. Este al meu, dar l-am lăsat de izbeliște, l-am pierdut pe drum și trebuie să îl redescopăr și să îl păstrez. Dacă am har, dacă păstrez harul călugăriei, chiar dacă nu se termină ispitele, ispite care au acest rol de a-mi ține inima înfrântă și zdrobită, dacă am har nu mai am vreo problemă. Tragedia aceasta este: nu el, nu ea, ci inima mea de piatră, care nu știe cum să atragă harul lui Dumnezeu.

Deci, rezolvările pe care le căutăm la problemele noastre din mănăstire sau din familie, este harul lui Dumnezeu. Și nu altul, ci acela al meu, pe care mi L-a dat de la început și care se menține cu multă smerenie și multă frământare și zdrobire de sine. Cum zicea Sfântul Sofronie, noi trebuie să devenim cei mai mari prigonitori ai noștri. Și așa e și cu Dumnezeu, nu poți sta în prezența Lui, fără ca inima să se strângă. Altfel, nu poți ține acel har. Dacă ai iubire de vrăjmași, poți ține acel har, altfel nu poți, e greu. Fiecare avem har, potrivit vieții noastre, datoria noastră este să îl înnoim și să îl menținem. Dar trebuie să știm prețul. Să nu ne amăgim, trebuie o smerită smerenie, cum zicea părintele Arsenie Papacioc. Nu doar: „Am încercat dar nu a mers.” Măi, nu există, încerci până se zdrobește inima, pentru că acea inimă atrage harul, iar cu harul lui Dumnezeu se rezolvă toate.

Și mai zice ceva părintele Zaharia Zaharou: „Inima are energii nebănuite, dar se accesează doar cu un gând smerit.” Aceeași idee: inima noastră poate și să ierte, și să iubească, să treacă peste toate, dar nu se poate dacă nu mă smeresc. Fiecare trebuie să găsească calea în jos care să îi smerească inima. Atunci acea inima e plină de har și toate se luminează. Trebuie să facem aceasta pentru că altfel, ne rănim și pe noi, dar și pe cei din jur. Iar femeile suferă mai mult în familii, pentru că se jertfesc mai mult, pentru că au născut și nu mai pot să nu iubească și să nu se dăruiască pentru copii și familie. Dar, așa cum spunea părintele Sofronie Saharov unei doamne care se plângea mult de soțul ei: „Cât e vina ta, cât e vina lui?” Iar ea răspunde: „Eu cam 5 la sută, iar el 95.” Și părintele îi zice: „Șterge tu cei 5 la sută și se vor șterge și cei 95 la sută ai lui.” Nu se rezolvă problemele după logica umană. Pentru că aparent unul are mai multă vină, dar la Dumnezeu vina nu se calculează matematic. Ci faptul că există răul în mine, face să existe răul și în celălalt. Deci problema se rezolvă eliminând răul cel mai mare, care este răul din mine: inima de piatră care nu știe să atragă harul. Aceasta este tragedia.

Fără har toate sunt grele, dar când vine harul: gata, toate se rezolvă. Deci, păstrați harul, altfel, viața este insuportabilă.