Blog

Prima duminică după Pogorârea Duhului Sfânt se numește duminica Tuturor Sfinților. Sfinții Părinți au pus această duminică închinată Tuturor Sfinților după Pogorârea Duhului Sfânt, fiindcă ei, sfinții, sunt roada Duhului. Duhul Sfânt nu Se vede. Pe Mântuitorul Îl vedem în icoane, dar pe Sfântul Duh nu Îl vedem. În fapt, Se simte de către o inimă curată. Și, așa cum zicea și părintele Dumitru Stăniloae, El este Mângâietorul Care ne îmboldește, din interiorul nostru, să Îl urmăm pe Hristos și să ne lucrăm mântuirea, asemănărea cu Hristos. Sfinții, însă, sunt partea văzută a lucrării Duhului Sfânt în lume. De aceea îi sărbătorim pe ei toți azi. Și implicit, cinstim, slăvim, pe Duhul Sfânt.

De asemenea, duminica aceasta este a Tuturor Sfinților, deoarece sunt și mulți sfinți necunoscuți. Sfântul Porfirie Kavsokalivitul povestește că el a dobândit harul de la un pustnic rus, bătrânul Dimas, care era și defăimat, nebăgat în seamă de nimeni, și care, atunci când a venit la biserică să se închine, crezând că e singur, a întins mâinile în sus, spre Dumnezeu, iar în acel moment a intrat în starea de har. Și pentru că tânărul monah Porfirie era curat, erau lemnele gata pregătite de foc, s-a transmis starea de har și la el, a luat foc. Părintele Porfirie spunea că pe acest pustnic nu îl știa nimeni. Mai mult, în acea zonă unde era părintele, Kavsokalivia, una dintre cele mai aspre din Sfântul Munte, erau mulți părinți pe care îi găseau în chilii după două, trei zile, sau chiar luni de zile, după ce treceau la Domnul. Așadar, sunt mulți sfinți necunoscuți și slavă Domnului pentru ei. Astăzi îi cinstim pe toți.

În Evanghelia care s-a citit astăzi, Mântuitorul ne vorbește despre mărturie și spune: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”. Și, invers: „Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu” (Matei 10, 32-33). Ei bine, sfinții sunt cei care au dat mărturie despre Dumnezeu prin excelență. Nu așa cum dăm noi mărturie acum, când e frumos afară, e har în biserică, e pace. Ci atunci când nu era Dumnezeu lângă ei, în temnițe, în prigoane. Acolo nu era Dumnezeu la modul vizibil, ci doar sfinții care Îl mărturiseau în condițiile acelea de iad, ei erau singura dovadă vizibilă a existenței Lui. În lumea antică, dovada existenței lui Dumnezeu erau creștinii mâncați de fiare în Coloseum. Iar asta trezea conștiințele. Am mai spus, Sfântul Iustin Martirul și Filosoful s-a convertit văzând cum mureau creștinii. Era ceva incredibil, nu se mai văzuse așa ceva pe pământ, cu ce seninătate mureau aceștia. Deci, prin mărturia, martiriul creștinilor, mulți se converteau.

Apoi, în Evanghelie, urmează câteva cuvinte mai „grele” ale Mântuitorului: „Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37-38). Dar cheia cea mai bună în care să înțelegem vorbele Mântuitorului este ceea ce părintele Dumitru Stăniloae numește „dialogul darurilor”. Părintele Stăniloae spune că dialogul darului e următorul: mai întâi, Dumnezeu dă dar, creează, apoi așteaptă să intrăm și noi în acest dialog al darului. Dar noi ce să Îi dăm?! Că nu avem nimic. Zice părintele Stăniloae că Se bucură Dumnezeu să Îi întoarcem din daruri. Este ceea ce facem în Liturghie: „Ale Tale, dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate”. Așa intrăm în dialogul darului. Dumnezeu ne dă totul când noi suntem nimic. Trebuie să dăm și noi ceva, iar în acest fel creștem în iubire. Acesta este dialogul darului.

Aceasta o vedem prin excelență la Maica Domnului. Ea a primit daruri cum nimeni nu a mai primit, plină de har și de dar a fost (cf. Luca 1, 28). Apoi le-a dat înapoi lui Dumnezeu: de micuță a fost adusă, și oferită în Templu lui Dumnezeu. Și toată viața ei i-a dat-o lui Dumnezeu.

Deci, dacă vedem lumea ca dar de la Dumnezeu, suntem în adevăr. Recitind versetele din Evanghelie în cheia darului, sună cam așa: „Cine nu vede pe tatăl, pe mama, pe fiul sau pe fiica sa ca daruri ale iubirii Mele pentru el sau ea, acela nu e vrednic de Mine”. Sau: „Cel ce nu își dă seama că nu poate nimeri drumul spre mântuire fără Mine și nu se lasă în voia Mea, nu e vrednic de Mine”. Iar voia Tatălui este crucea de fiecare zi a creștinului. Aceasta e o cale pe care nu am alege-o singuri și chiar fugim de ea. Fiindcă această cruce, spune părintele Arsenie Papacioc, este „să duci ce nu îți convine”. Iar tu sigur că nu vrei să faci asta. Dar Mântuitorul zice „Cine nu vine să îmi urmeze Mie în fiecare zi, luându-și/ducându-și crucea, acela nu e vrednic de Mine”. Fiindcă acela arată că nu se încredințează lui Dumnezeu. Se bizuie mai mult pe sine decât pe Dumnezeu.

În ambele situații (și când nu vedem tot binele ca dar al lui Dumnezeu, și când fugim de cruce) noi suntem orbi, suntem opaci. În prima ipostază, când iubim mai mult pe cei din familie, pe care Dumnezeu nu vrea să îi urâm, dar vrea să îi iubim în cheia oferită de El. Cum zice și părintele Arsenie: „să Îl iubești pe Dumnezeu cel mai mult, dar ceilalți să nu prindă de veste”. Adică să nu iei din iubirea pentru ceilalți. Nu așa. Ci îi iubești mult pe toți, îi umpli pe toți, simt toți iubirea ta, dar pe Dumnezeu mai mult, pentru că ei sunt daruri ale Lui pentru tine, ei sunt expresia iubirii Lui pentru tine. Simplu. Dacă vezi asta, ești în adevăr. Dacă nu, înseamnă că nu Îl vezi pe Dumnezeu din pricina darurilor Lui, iar ăsta e păcatul omului și devine optuz. În primul rând se umflă în sine cu darurile primite.

Dacă vreți, putem zice altfel: „dacă nu știi, dacă ai uitat că ești nimic, nu ești vrednic de Mine”. Așa se înțeleg toate și trăiești totul ca dar. Așa crește încredințarea noastră în El și trăim într-un mod vrednic de Dumnezeu, că suntem în mâna Lui, că ne poartă de grijă și că suntem nimic. Dar noi uităm mereu asta, ne orbim cu darurile Lui și Îl închidem pe Dumnezeu în afara lor.

Dar dacă omul intră în acest dialog al darurilor, el crește, se lărgește și dobândește Viața. Cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul despre smerenie: „Smerenia este să știi că ai ființa ta cu împrumut”. Acesta este un adevăr, noi nu avem viață în sine (cf. Ioan 6, 53). Tot ce avem, avem de la Dumnezeu. Dar poate deveni al nostru, dacă știm să ni-l însușim. Ei, o cale de a ni le însuși este să Îi mulțumim mereu lui Dumnezeu pentru daruri, să fim mereu conștienți de ele și să I le întoarcem. Aceasta trebuie să ne devină ca propria respirație.

La sfinți vedem aceasta. De aceea ei sunt dar pentru toată lumea.