Biserica

Seara duhovnicească a lunii mai s-a desfășurat în mod obișnuit pe canalul de YouTube al mănăstirii și a evidențiat un alt frumos dar pe care l-a adus Mântuitorul, Biserica, în care noi ne naștem și creștem duhovnicește.

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul ne spune: „Biserica este fără de început, fără de sfârșit, veșnică, precum întemeietorul ei, Dumnezeu cel în Treime, este fără de început, fără de sfârșit, veșnic. Biserica este nezidită, precum Dumnezeu este nezidit. Ea există mai înainte de veci, mai înainte de îngeri, mai înainte de crearea lumii.”

Sfântul Pavel reușește să facă o descriere organică a Bisericii. Este poate cea mai frumoasă descriere: „Căci precum trupul unul este, și are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, așa și Hristos. Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toți, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, și toți la un Duh ne-am adăpat. [...] Și dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; și dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună. Iar voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare (fiecare) în parte” (1 Corinteni 12, 12-27). Iar noi trebuie să trăim taina aceasta a Bisericii, să o înțelegem în acest fel.

Biserica are partea tainică, nevăzută, dar are și partea văzută în care se împlinește lucrarea Mântuitorului de a ne naște, de a ne face ca El. Iar partea vizibilă implică slujitori, clădiri. Iar Biserica nu se critică, așa cum nici mama nu se critică. Fiindcă spune Sfântul Ambrozie al Mediolanului: „Biserica este mama celor vii.”

Tot ce se lucrează în Biserică este taină, fiindcă se realizează totul prin Sfântul Duh. Iar părintele Stăniloae spune: „Tainele sunt mijloacele prin care se face văzută această arătare a Trupului lui Hristos și prin care se întărește această unire cu Hristos prin primirea stării Sale de jertfă. Biserica este o înnoire continuă a acestei unități; ea nu lasă să slăbească această unitate. Persoana credinciosului adâncește această unire în fiecare Taină.” Părintele Stăniloae spune că fiecare taină în parte ne dă un har specific pentru a desființa egoismul din noi și a ne face capabili de jertfă.

Biserica noastră este un tezaur care are drept temelie toată rugăciunea credincioșilor și a sfinților noștri de-a lungul veacurilor. În Biserică nu se pune problema de merite, fiecare trebuie să își lucreze darul lui urmând idee aceasta, „în dar ați luat, în dar să dați.” (Matei 10, 7-8). Ea este și o comuniune de daruri așa cum pune Sfântul Siluan Athonitul, „În lumea aceasta fiecare își are ascultarea lui: unul e împărat, altul patriarh, altul bucătar, fierar sau învățător, dar Domnul îi iubește pe toți, și cine iubește mai mult pe Dumnezeu, acela va avea plată mai multă. Domnul ne-a dat porunca de a iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul și din tot sufletul (Matei 22, 37). Dar cum poți să-L iubești fără să te rogi? De aceea, mintea și inima omului trebuie să fie întotdeauna libere pentru rugăciune.” Și părintele Porfirie adâncește esența Bisericii: „Atunci când ne izolăm de ceilalți, nu suntem creștini. Adevărați creștini suntem atunci când avem simțământul profund că suntem mădulare ale trupului mistic al lui Hristos, al Bisericii, într-o relație neștirbită de iubire, când trăim uniți în Hristos, adică atunci când trăim unitatea în Biserica Sa, având conștiința că suntem una.” Iată taina Bisericii, la aceasta suntem chemați și putem face asta prin jertfirea egoismului, care este singurul obstacol.

Puțin mai practic referitor la cum să ne împărtășim de darurile din Biserică ne învață părintele Zaharia Zaharou: „Ca să primim folos deplin din participarea la slujbe și din adunarea în biserică, înainte de a ne duce la întâlnirea cu celelalte mădulare ale Trupului lui Hristos, trebuie mai întâi să pregătim un loc tainic înlăuntrul nostru, unde căldura pocăinței noastre să adune toată aplecarea cea smerită a inimii, toată iubirea pentru cuvântul lui Dumnezeu, toate aspirațiile de iubire frățească, toate dispozițiile noastre duhovnicești. Dacă aducem toate aceste dispoziții, tot ce avem noi mai bun, ca pe un dar la întâlnirea cu frații, atunci înfățișarea noastră înaintea Domnului nu va fi în deșert și nu va rămâne fără roadă”, „Micul dar pe care l-am adus și noi la adunarea Bisericii ne va uni cu restul Trupului Bisericii și ne va ajuta să intrăm în comuniunea darurilor tuturor mădularelor Bisericii, a celor prezenți acolo în chip văzut și a celor care sunt prezenți în chip nevăzut, dar cât se poate de real. Astfel, intrând în comuniunea darurilor sfinților, a fraților noștri, devenim bogați, cu toate că suntem săraci. Și atunci fiecare cuvânt rostit în timpul slujbei nu va fi spus din puterea noastră, ci din puterea harului la care noi ne-am făcut părtași.”

Imnul despre dragoste al Sfântului Apostol Pavel: „De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător...” (1 Corinteni 13, 1-13) se potrivește cu Biserica fiindcă indiferent de ce daruri personale avem, dacă nu avem iubire nu ne ajută la nimic. În Biserica mă ofer pe mine liber, nu mă afirm pe mine, iar toate acestea sunt un imn al dragostei. Toate meritele personale nu mă unesc cu Hristos, dragostea însă, da. În Biserică e dragoste, smerenie, comuniune.