Blog

„Iustin filozoful, bărbat sfânt și prieten al lui Dumnezeu,” așa cum îl descria Epifanie de Salamina în secolul al IV-lea, s-a născut în Siria Palestinei la sfârșitul primului secol. Acesta a moștenit credința păgână de la părinții săi. Încă din tinerețe s-a dovedit a fi luminat la minte și iubitor de învățătură. Dorind să afle despre Dumnezeu, a căutat diverși filosofi cunoscuți care să îl ajute. Astfel, a mers la ucenici ai lui Pitagora, ai lui Platon, dar nu era vreunul care să îi poată explica ceva despre Dumnezeu. Totuși, rămâne o vreme lângă cei din urmă întrucât învățătura lor părea a fi mai apropiată de căutările sale. Dar plimbându-se într-una din zile într-un loc aproape de mare, a întâlnit un bătrân cu care a început a vorbi despre filosofie, iar în cele din urmă despre Dumnezeu. Bătrânul i-a spus despre Sfinții Prooroci, l-a îndemnat să citească scrierile lor și să se roage din inimă lui Dumnezeu pentru a i se descoperi calea. Apoi a dispărut acel bătrân și nu l-a mai întâlnit niciodată. Sfântul Iustin urmează îndemnurile bătrânului, se îndulcește din ce în ce mai mult de credința creștină și de viața creștinilor acelor vremuri, care mureau mărturisindu-L pe Hristos, iar în cele din urmă se botează.

După acestea pleacă la Roma. Acolo, după ce au fost uciși pentru Hristos trei bărbați drepți, Sfântul Iustin scrie două Apologii în care descrie învățătura creștină, viața creștinilor și dovedește lipsa de temei pentru care sunt învinovățiți aceștia. Această scriere este împrăștiată în toată cetatea, ajunge în mâinile împăratului Romei, care poruncește să nu mai fie uciși creștinii și să nu mai fie furate averile lor.

Moare, ca martir, la Roma în jurul anului 165. Este prăznuit de Biserică pe 1 iunie. El a îmbogățit viața Bisericii prin rugăciunile și scrierile sale.

A împărtășit moartea de martir, pe care atât de mult a admirat-o la creștini. Despre felul cum mureau creștinii, scria în a doua sa Apologie, încercând să demaște calomniile îndreptate împotriva lor: „De altfel, eu însumi, pe când mă găseam împărtășind învățăturile lui Platon, auzind de modul în care creștinii erau defăimați și văzându-i că sunt fără teamă în fața morții și în fața tuturor acelora pe care oamenii le socotesc înfricoșătoare, am înțeles că este cu neputință ca ei să trăiască în răutate și în pofta plăcerilor. Ce om dedat plăcerilor sau desfrâului, care socotește un lucru bun să se hrănească din cărnurile omenești [așa cum erau acuzați creștinii], ar fi în stare să îmbrățișeze moartea, ca să se lipsească de bunurile lui, și nu ar căuta, cu tot dinadinsul, să se bucure de viața prezentă și să se sustragă magistraților, decât să se expună morții, denunțându-se pe sine însuși?”

În continuare, vom reda câteva rânduri din prima Apologie a sa care descrie practica creștină:

Botez

„Vă vom explica acum modul în care, înnoiți prin Hristos, ne-am consacrat pe noi înșine lui Dumnezeu... Toți cei care s-ar încredința și ar crede că lucrurile acestea învățate și propovăduite de noi sunt adevărate și care făgăduiesc că vor putea trăi așa, sunt învățați să se roage și să ceară de la Dumnezeu, postind, iertarea păcatelor pe care le-au săvârșit mai înainte, în timp ce noi, la rândul nostru, ne rugăm și postim laolaltă cu ei. Apoi, ei sunt conduși de noi undeva unde este apă și sunt renăscuți acolo, în același fel în care noi înșine am fost renăscuți; ei primesc atunci o baie în apă, în numele Părintelui tuturor și Stăpânului Dumnezeu și al Mântuitorului nostru Iisus Hristos și al Sfântului Duh... Iar baia aceasta se numește luminare, întrucât cei care primesc toate cele în legătură cu ea devin apoi luminați la minte.”

Liturghie

„[...] după spălarea celui ce crede și care a căzut întru totul de acord cu noi, îl aducem în locul unde se găsesc adunați cei pe care noi îi numim frați, făcând rugăciuni comune pentru noi înșine și pentru cel luminat, ca și pentru toți ceilalți de pretutindeni, cu multă stăruință, ca să ne învrednicim ca, aflând adevărul, să ne găsim și prin fapte a fi niște buni trăitori și păzitori ai celor ce ne sunt poruncite, în așa fel ca să ne mântuim cu mântuirea veșnică. Încetând rugăciunile, noi ne îmbrățișăm unii pe alții cu sărutarea păcii.”

„Apoi se aduce celui ce prezidează adunarea fraților pâine și un pahar cu vin amestecat cu apă, pe care acesta luându-le, înalță laudă și slavă Părintelui tuturor, în numele Fiului și al Duhului Sfânt și rostește o lungă rugăciune de mulțumire, pentru ca acestea să fie primite de către El. Când a terminat rugăciunile și mulțumirea (euharistia), tot poporul care este de față rostește cu glas mare: „Amin”. Cuvântul Amin, în evreiește înseamnă „așa să fie”. După ce întâistătătorul a terminat euharistia și tot poporul a rostit Amin, slujitorii aceia care sunt numiți la noi diaconi dau fiecăruia dintre cei ce se găsesc de față să se împărtășească din pâinea și vinul amestecat cu apă, care s-au transformat în euharistie, iar celor ce nu sunt de față, li se duc pe la casele lor.”

„Hrana aceasta se numește la noi Euharistie. Nimeni nu poate participa la ea decât numai cel ce crede că cele propovăduite de noi sunt adevărate și care a trecut prin baia iertării păcatelor și a renașterii, trăind mai departe așa cum ne-a transmis Hristos. Căci noi nu primim acestea ca pe o pâine obișnuită și nici ca pe o băutură obișnuită; ci, după cum prin Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, S-a întrupat și a avut în vederea mântuirii noastre și trup și sânge, tot astfel și hrana transformată în euharistie, prin rugăciunea cuvântului celui de la El, hrana aceasta din care se hrănesc sângele și trupurile noastre prin schimbare, am fost învățați că este atât trupul, cât și sângele Acelui Iisus întrupat. Apostolii, în Memoriile lor, care se numesc Evanghelii, așa ne-au transmis că li s-a poruncit lor: «Iisus luând pâinea și aducând rugăciuni de mulțumire asupra ei, a zis: Aceasta să o faceți întru amintirea Mea; acesta este trupul Meu. Și, de asemenea, luând și paharul și aducând rugăciuni de mulțumire asupra lui, a zis: Acesta este sângele Meu.» Și i-a împărtășit din ele numai pe ei.”

„Și în ziua care se cheamă ziua Soarelui [duminica], toți cei care locuiesc în orașe și sate fac adunare într-un singur loc și se citesc Memoriile apostolilor și scrierile profeților, câtă vreme îngăduie timpul. Apoi, după ce cititorul încetează, întâistătătorul ține un cuvânt prin care sfătuiește și îndeamnă la imitarea acestor frumoase învățături. Apoi, ne ridicăm în picioare toți laolaltă și înălțăm rugăciuni; după care, încetând noi rugăciunea, așa cum am arătat mai înainte, se aduce pâine și vin și apă, iar întâistătătorul înalță deopotrivă rugăciuni și mulțumiri, cât poate mai multe, la care poporul răspunde într-un singur glas, rostind Amin. Și se dă fiecăruia să se împărtășească din cele ce au fost consfințite prin euharistie, iar celor care nu sunt de față, li se trimite euharistia acasă, prin diaconi.”