Pâinea vieții

Seara duhovnicească a lunii martie a continuat prezentarea darurilor pe care Mântuitorul le-a adus, așezând în prim-plan de această dată, Sfânta Împărtășanie. Acest Dar fiind cu atât mai prețios, cu cât Mântuitorul Însuși S-a prezentat ca: „Eu sunt Pâinea vieții. Cine v-a mânca din Mine nu v-a muri niciodată” (cf. Ioan 6, 48-51).

Bineînțeles că acest dar a fost, poate, cel mai smintitor pentru contemporani (cf. Ioan 6, 60-66). Dar, în fapt, este singura șansă ca să avem viața veșnică: „voi nu aveți viață în voi înșivă” (cf. Ioan 6, 53). „Tatăl are viață în Sine Însuși” (Ioan 5, 26) și Fiul are viață în Sine. De aceea, „cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică” (Ioan 6, 54) și „cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine” (Ioan 6, 57). Este singura cale de a fi vii. Alta nu există!

Sfânta Euharistie a fost instituită la Cina cea de Taină când, „Iisus, luând pâine și binecuvântând, a frânt și, dând ucenicilor, a zis: Luați, mâncați, acesta este trupul Meu. și luând paharul și mulțumind, le-a dat, zicând: Beți dintru acesta toți, Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28 ). În Biserică, în viața creștină, împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului este centrală, foarte importantă, de la începuturile creștinismului și până în zilele noastre. Creștinii au recurs la Sfânta Împărtășanie ca la principala formă de întărire pe drumul spre mântuire. Pe lângă faptul că este centrul vieții creștine, sau tocmai de aceea, Sfânta Euharistie este și semn de comuniune între Biserici, fiindcă, în Biserica primară episcopii trimiteau prin diaconii lor Sfânta Împărtășanie unii altora, în semn de comuniune.

Fiindcă în viața creștinească este atât de importantă Sfânta Euharistie, trebuie să găsim calea de a ne împărtăși cu vrednicie. „Nu deasa sau rara împărtășanie este cea care ne ajută, ci împărtășirea cu vrednicie” (Arhim. Zaharia Zaharou).

Am văzut că Sfânta Împărtășanie este viață. Și dacă nu ne împărtășim cu Trupul și Sângele Mântuitorului, murim. Pe de altă parte, nu suntem vrednici, din cauza multor noastre păcate și neputințe și răutăți, să ne apropiem de Sfintele Sfinților (cf. și I Corinteni 11, 26-31). De fiecare dată când ne apropiem de Sfintele Taine ne aflăm în fața acestei imposibilități: cum să mă apropii de Viață, fiind nevrednic?! Pe de altă parte, nu pot să nu mă apropii, că mor! Încercând să rezolvăm această imposibilitate, de fiecare dată, inima noastră va trebui să găsească o „cântare nouă” pe care să o cânte Domnului (cf. Psalmi 95, 1) și, înfrântă și smerită, să fie primită la Împărtășirea cu El.

Rezolvarea dilemei „a mă împărtăși cu vrednicie, fiind nevrednic” se poate rezolva în mai multe feluri (dar tot timpul numai cu o inimă înfrântă, plânsă și smerită). Iar, cel mai mare ajutor, este, bineînțeles, Maica Domnului. Așa cum ne rugăm la sfârșitul Acatistului Buneivestiri: „Tu ești, Doamnă, slavă a celor cerești și ajutătoare a pământenilor; tu ești nădejdea și folositoarea tuturor celor ce aleargă la tine și cer ajutorul tău cel sfânt; tu ești rugătoarea cea fierbinte către Fiul tău și Dumnezeul nostru, că rugăciunile Maicii mult pot spre îmblânzirea Stăpânului. Și, cu a ta mijlocire, îndrăznim să ne apropiem de sfântul altar, de harul preasfintelor și de viață făcătoarelor Taine, deși suntem nevrednici.

În Sfânta Euharistie Mântuitorul ni Se face cunoscut așa cum este El prin excelență: bun, blând, smerit, înțelegător, apropiat de sufletul păcătos care se pocăiește. Însă, doar „dacă primim pâinea vieții care S-a pogorât din cer (cf. Ioan 6, 33) cu o inimă înfrântă și îndurerată, atunci vom fi cu adevărat mângâiați” (Arhim. Zaharia), fiindcă doar o astfel de inimă poate simți acestea.

Dacă înțelegem și învățăm să trăim Sfânta Liturghie așa cum trebuie, ea ni se face izvor de înnoire, de înviere, de inspirație pe drumul (strâmt) spre mântuire. Părintele Zaharia ne învață: „În Liturghie aducem înaintea Domnului Sfintele Daruri, o bucățică de pâine și puțin vin în potir, niște daruri aparent neînsemnate. Ele devin foarte prețioase pentru că în ele noi toți ne punem toate darurile noastre, toate rugăciunile noastre, toate nădejdile noastre, toate stările dumnezeiești ale inimii, toată viața noastră. Și spunem lui Dumnezeu prin gura preotului slujitor, dar și prin glasul inimii noastre: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție aducem de toate și pentru toate”. Și Dumnezeu face la fel. Ca răspuns la ofrandele noastre, El le umple cu viața Sa, cu harul Sfântului Duh, și ne spune, din nou prin gura celui care ne reprezintă, preotul slujitor: „Sfintele, sfinților!” (Sfintele Daruri se dau sfinților)” și continuă, „Atunci Liturghia va deveni locul în care se va petrece un schimb de vieți: noi vom dărui mica și mărginita noastră viață lui Hristos și vom primi în schimb viața Lui nemăsurat de mare și veșnică. Și de pe buzele noastre va răsuna cântarea de biruință pe care o cântăm la sfârșitul Liturghiei: Văzut-am lumina cea adevărată, primit-am Duhul cel ceresc, aflat-am credința cea adevărată.

Aceasta este Sfânta Liturghie: Viață! Însă, dacă nu ne pregătim cum se cuvine pentru aceste daruri, dacă nu participăm în mod activ, cu toate durerile, dorurile noastre, mersul nostru la biserică, ne spune Părintele Emilianos Simonopetritul, nu este „decât praf aruncat în ochii lui Dumnezeu, ca să-L facem să creadă că-L iubim, pe când în realitate nu avem nicio legătură cu El. Până într-atât încât, într-o zi El ne va zice: Nu vă cunosc pe voi.”

Participarea noastră la Sfânta Liturghie este cu atât mai importantă și plină de responsabilitate pentru noi, cu cât de aceasta depinde și starea strămoșilor noștri. Ne spune Părintele Emilianos Simonopetritul: „Strămoșii se desăvârșesc și se umplu de lumină împreună cu noi, pe cât ne sfințim noi. Când mănânc, mi se hrănește întregul trup. Când noi Îl mâncăm pe Hristos, Îl mănâncă pe Hristos și aceia. Se desăvârșesc împreună cu noi. Îndumnezeirea noastră este bucuria lor din cer.”

Cuprinzând toate acestea într-un frumos poem intitulat, „Cerul pogorât pe pământ”, poetul Daniel Turcea scria: „Cum nu vom fi vrednici de iad,/ când Sângele Lui a curs/ pentru noi,/ iar, și iar răstignindu-Se,/ în toate Liturghiile anului…/și nu L-am vrut/ și nu L-am/ crezut/ și nu L-am urmat/ și n-am vrut să fim/ fără moarte?/ Cerurile se deschid înaintea noastră/și vine potopul de raze/ și vine/ Dumnezeu, ca roua/ în potir!”