Blog

În Epistola către Efeseni, capitolul 4, Sfântul Pavel spune: „Vă îndemn să umblați cu vrednicie după chemarea cu care ați fost chemați, cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unii pe alții în iubire, silindu-vă să păziți unitatea Duhului în legătura păcii” (1-3). În câteva versete este un portret al creștinului, al nostru, al tuturor ca și comunitate în Biserică. Și este imaginea pe care Dumnezeu o dorește de la noi: să fim una (cf. Ioan 17, 11). Pentru că, așa cum spune mai încolo Sfântul Pavel: „este un Domn, o credință, un botez” (5), „este un trup și un Duh” (4). Același Duh care dă viață Trupului lui Hristos. Este trupul lui Hristos – Biserica, și Duhul Sfânt care dă viață acestui trup. Și noi trebuie să trăim cu această înțelegere.

Pentru a fi vii, pentru a trăi în viața de dincolo, trebuie să avem iubire în inimă înainte de a pleca din viața aceasta. Dacă mă raportez la cel de lângă mine ca la un mădular al meu, os din osul meu și carne din carnea mea, cum spunea Adam despre Eva înainte de cădere, (cf. Facere 2, 23), nu ca la ceva străin, ci ca la cineva familiar mie, atunci voi trăi, voi fi viu. Despre aceasta ne vorbește Apostolul și este cea mai mare nevoință și însuși scopul postului. Nu-i postul numai să postim de mâncare și eu știu ce altă nevoință trupească. Nevoința doar ajută ca să mă mai înfrânez eu, să îmi mai înfrânez egoismul, pentru că acesta, egoismul, este cel mai mare dușman al iubirii. Dar scopul oricărei nevoințe în Biserică este exact aceasta: legătura păcii în iubire, în același Duh Sfânt. Să păstrăm unitatea Duhului, zice. „Cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare,” mai ales cu îndelungă răbdare. E nevoie de multă răbdare și față de neputințele noastre și mai ales față de cele ale celui de lângă noi. Asta e adevărata nevoință, cum spunea părintele Arsenie Papacioc: „sunt bune metaniile, Psaltirea, canonul, dar este nimic pe lângă nevoința de a izgoni un dușman din inima ta,” adică nevoința de a scăpa de dușmănia pentru cineva din inima ta și, mai mult, de a-l iubi. Aceasta este adevărata nevoință. Și cealaltă nevoință trebuie, fiindcă ajută să ne smerim, spre exemplu, să ne vedem păcatele și să nu le vedem așa mult pe ale celuilalt.

Dar scopul este acesta: să fim una. Așa ne vrea Dumnezeu, după chipul Sfintei Treimi. Sfânta Treime – o ființă, trei Persoane. Omenirea – o ființă, natura umană, mai multe persoane, care trebuie să fie una prin iubire, cum este în sânul Sfintei Treimi. Iubirea face ca Sfânta Treime să fie Una. Și noi trebuie să replicăm asta. Acesta este job-ul nostru, acesta este homework-ul, ceea ce avem de făcut. Să ne ajute Dumnezeu!