Despre pocăință

În duminica după Botezul Domnului – Arătarea care a sfințit apele –, Evanghelia ne-a vorbit despre începutul propovăduirii Mântuitorului, „De atunci a început Iisus să propovăduiască și să spună: Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor” (Matei 4, 17). Iar Apostolul, de la Efeseni, capitolul 4, versetele de la 7 la 13: „Fiecăruia dintre noi, i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos. Pentru aceea zice: „Suindu-Se la înălțime, a robit robime și a dat daruri oamenilor”. Iar aceea că „S-a suit” - ce înseamnă decât că S-a pogorât în părțile cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple. Și el a dat pe unii apostoli, pe alții prooroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători, spre desăvârșirea sfinților, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos.”

În primele versete din Apostol, se vorbește concis despre lucrarea Mântuitorului. Prin tot ce a făcut El – Cruce, moarte, apoi înălțare – S-a ridicat la înălțime. S-a suit la înălțime și a dat harul oamenilor. Prin Mântuitorul, prin toată lucrarea Lui, s-a dat Duhul Sfânt oamenilor și fiecare are harul lui, darul lui. Ideea pe care dorim să o scoatem în evidență: „Iar aceea că „S-a suit” - ce înseamnă decât că S-a pogorât în părțile cele mai de jos ale pământului?” Spun Sfinții Părinți că Mântuitorul, Dumnezeu, nu a rămas în cer și a zis oamenilor „descurcați-vă”. Ci S-a coborât până în fundul iadului. Și Mântuitorul, Mesia, Dumnezeu-Fiul întrupat, a umplut totul de prezența Sa, așa încât orice om este aproape de El, ca oricare altul. Nu că noi ne-am ridicat, ci că El S-a coborât la noi. Deci toți, indiferent de starea în care suntem, de sfințenie sau de păcătoșenie, suntem la fel de aproape de El în sensul ăsta, că nu e loc unde să nu îl fi umplut cu prezența Sa. A trăit tot iadul, toată suferința, toată ura, toată batjocura, toată respingerea. Nu e suferință umană pe care să nu o fi trăit. Nu e om pe pământ care să nu fie aproape de Mântuitorul.

Dacă vreți, noi ne aflăm în aceeași perioadă ca atunci când a venit Mântuitorul și se auzea că a ieșit prooroc și circulă pe acolo, prin Țara Sfântă. Ei bine, acum circulă prin Biserică și Îl putem întâlni. Cine trăia în locația respectivă putea să Îl întâlnească pentru că El a coborât. E o mare șansă cea pe care o trăim acum. Dumnezeu S-a coborât la noi și mult mai jos, ca noi să Îl putem întâlni. Așa cum desfrânata la picioarele Lui, vameșul, tâlharul, orbul acela și alții care nu sunt scriși în Evanghelie au aflat că a venit Mesia și au vrut să Îl întâlnească, așa suntem și noi acum, în aceeași situație. El e la fel de aproape de tot omul, dacă acel om își pune problema și vrea să Îl întâlnească. Nu respinge pe nimeni. Nu are standarde, nu e vreun prag, vreo cerință sau exigență ca noi să ne întâlnim cu El.

În momentul acesta toți ne putem întâlni cu El dacă ne problematizăm. Și cum? Care-i începutul? Exact acesta, din Evanghelia de azi – „Pocăiți-vă!”. Ce înseamnă „Pocăiți-vă!”? Înseamnă „Veniți-vă în fire și vă dați seama că nu sunteți pe drumul cel bun.” În Vechiul Testament era cuvântul „בוש shuv” care însemna „întoarcere” pentru că ei primiseră Legea de la Moise, dar au căzut de la înălțimea trăirii ei. Și de aceea pentru ei pocăința avea sensul de întoarcere la ceea ce știau că trebuie să facă. La noi pocăința s-a extins puțin la părerea de rău pentru păcate.

În orice caz, pocăința e adevăr, venire în sine. Să îmi dau seama că sunt păcătos și că degeaba vreau să spun eu că sunt bun și sfânt când realitatea este că sunt murdar, întinat. Iar vindecare fără adevăr nu se poate. De aceea Mântuitorul zice: „N-am venit pentru cei drepți, ci pentru cei păcătoși” (cf. Marcu 2, 17). Și noi știm din Scriptură că toți suntem păcătoși (cf. 1 Ioan 1, 8). Adică, mai exact, Mântuitorul zice: „Nam venit pentru cei care se consideră drepți, ci pentru cei care se consideră păcătoși, cum și sunt”. Deci nu poate Dumnezeu să ne vindece dacă nu ne dăm seama că avem o problemă. Dacă zicem că suntem bine, ei bine, ne lasă Dumnezeu așa, cum i-a lăsat pe farisei. Ce putea să le facă? Erau plini, nu aveau loc.

Deci, Dumnezeu e la fel de aproape de orice om, de cel mai mare sfânt, de cel mai mare păcătos. Nu datorită omului, ci datorită lui Dumnezeu care S-a coborât atât de mult și a umplut totul de prezența Lui. Nu e vreun loc unde El să nu poată fi accesibil omului. Intrarea noastră în legătură cu El este aceasta: „Pocăiți-vă!”. „Doamne am o problemă, nu am pace” sau „am prea multă frică” etc. Fiecare avem ceva care sigur arată boala păcatului de care suferim. „Nu vreau, Doamne asta. Ajută-mă, luminează-mă!” Putem începe un dialog cu Dumnezeu și El ne aude. Nu există rugăciune care să nu fie auzită de Dumnezeu spun Sfinții Părinți. Chiar dacă noi nu simțim.

Așadar, e foarte important pentru noi faptul că Dumnezeu S-a coborât în cele mai de jos ale pământului, până la iad, și a umplut totul de prezența Sa. Îl avem accesibil ca atunci când era pe pământ. Și depinde de noi să intrăm în comuniune cu El și să ne împărtășim de harul Său. Pocăința face asta. Și scopul este acela de a ajunge toți la unirea credinței, la măsura desăvârșirii care este să ne considerăm unii pe alții mădulare unul altuia. De exemplu, spun Sfinții Părinți că înainte de cădere, Adam se raporta la femeia sa ca „Os din osul meu, mădular din mădularul meu” (cf. Facerea 2, 23). Iar după cădere, se raportează la femeie ca la ceva străin, „Femeia pe care Tu mi-ai dat-o” (Facerea 3, 12). Deci păcatul aduce dezbinare. Nu mă mai refer la cel de lângă mine ca la ceva al meu, ci ca la un străin care e de vină pentru diverse rele care mi se întâmplă.

Noi începem cu pocăință și, așa cum spune Sfântul Pavel la finalul Apostolului, ajungem la unitatea credinței, ca mădular al trupului lui Hristos. Și ajungem să ne raportăm la celălalt ca la ceva al nostru, nu ca la un străin. Cum se uită mama la copilul ei, la așa sentiment trebuie să ajungem și noi față de celelalte mădulare ale Bisericii, fără să mai judecăm. Aceasta e măsura de sănătate sufletească și la asta suntem chemați. Dă, Doamne să fie așa!