Plângerile lui Ieremia

La începutul lunii mai l-am prăznuit pe Sfântul Prooroc Ieremia. Acesta a trăit în timpul dărâmării Templului lui Solomon la anul 587 î. Hr. Deși a proorocit despre iminenta cucerire a Ierusalimului și dă- râmare a Templului, Proorocul Ieremia nu a fost crezut de rege și de preoți, aceștia plecând urechea la glasul proorocilor mincinoși. După dezastrul de negândit, proorocul a plâns pe ruinele Ierusalimului și ale Templului:

O, cum a rămas pustie cetatea cea cu mult popor! Cum a ajuns ca o văduvă cea mai de frunte dintre neamuri; doamna cetăților a ajuns birnică. Noaptea plânge într-una cu lacrimi pe obraz și dintre toți câți o iubeau, nici unul n-o mai mângâie; toți prietenii au devenit dușmani.

Toate căile Sionului sunt pline de jale și nimeni nu mai vine la sărbătoare. Toate porțile (cetății) sunt pustii, preoții ei suspină; fecioarele sunt deznădăjduite și ea este plină de amar.

Vrăjmașii ei sunt biruitori, dușmanii ei sunt cu voie bună; căci Domnul a umilit-o din pricina multelor ei păcate, iar feciorii ei au plecat în robie înaintea asupritorului.

Așa și-a irosit fiica Sionului toată strălucirea! Căpeteniile ei sunt asemenea cerbilor care nu află pășune și fug sleiți de puteri dinaintea urmăritorului.

Ierusalimul își aduce aminte de zilele ticăloșiei lui și ale rătăcirii lui, de toate strălucirile pe care le-a avut în străvechile vremuri. Acum însă, când poporul a căzut în mâna vrăjmașului și când nimeni nu-i poate veni în ajutor, dușmanii lui se uită la el și râd de prăbușirea lui.

Ierusalimul a păcătuit de moarte, pentru aceasta a ajuns de spaimă; toți cei ce-l cinsteau nu-l mai iau în seamă, căci au văzut goliciunea lui, iar el suspină și își întoarce fața.

Dușmanii au întins mâna spre toate vistieriile lui. El a văzut neamuri intrând în templul său, neamuri cărora le-ai dat poruncă: «Să nu intre în obștea ta!».

O, voi trecătorilor, priviți și vedeți dacă este vreo durere ca aceea care mă copleșește și cu care Domnul m-a umplut de necaz în ziua întăririi mâniei Lui.

Foc a trimis de sus peste oasele mele și m-a smerit, picioarelor mele le-a întins cursă, și m-a făcut să dau înapoi; pustiitu-m-a cu totul, iar eu toată ziua bolesc.

Jugul păcatelor mele mi-a fost legat de gât de către mâna Lui; strânse ca într-un mănunchi, ele atârnă de grumazul meu; El a făcut să se destrame puterea mea și m-a dat în mâna celor cărora nu puteam să mă împotrivesc.

Domnul a spulberat pe toți voinicii din mijlocul meu, El a chemat oaste împotriva mea, ca să sfărâme pe voinicii mei. Stăpânul a toate a strivit ca în teasc pe fecioara, fiica lui Iuda.

Pentru aceasta eu plâng mereu, din ochii mei izvorăsc lacrimi, căci departe de mine este Mângâietorul, Cel ce-mi îmbărbăta inima (1, 1-16).

~

Regele lui și căpeteniile sunt pribegi printre neamuri. Lege nu mai au, chiar și profeții nu mai primesc vedenii de la Domnul.

Stau la pământ și tac bătrânii fiicei Sionului; pe capul lor și-au pus țărână și s-au încins cu sac; la pământ își pleacă fecioarele Ierusalimului capetele lor.

Ochii mei se sfârșesc de plâns, lăuntrul meu arde ca văpaia, măruntaiele mele fierb și fierea mi se varsă pe pământ din pricina zdrobirii fiicei neamului meu...

Cu cine te voi asemăna, cu cine aș putea să te pun alături, o, fiică a Ierusalimului! Cu cine te-aș pune față în față, ca să te pot mângâia, o, fecioară, fiică a Sionului? Căci nețărmurită ca marea este năruirea ta! Cine ar putea să te tămăduiască?

Profeții tăi au avut pentru tine vedenii zadarnice și arătări și nu ți-au dat pe față fărădelegea ta, ca să-ți schimbe calea ta, ci ți-au arătat vedenii înșelătoare și aducătoare de pieire (2, 9-14).

~

Vina fiicei poporului meu a fost mai mare decât a Sodomei, prăbușită într-o clipă, nu de mână omenească (4, 6).

Nici n-ar fi putut să creadă regii pământului și toți locuitorii lumii că vrăjmașul și apăsătorul ar putea să intre pe porțile Ierusalimului! (4, 12).

~

Într-un text modern extraordinar, Sfântul Ignatie Briancianinov (1807- 1867) folosește Plângerile Proorocului Ieremia pentru a plânge sufletul omenesc:

„Când Ierusalimul a fost pustiit și distrus, iar locuitorii săi duși în robie, într-o țară îndepărtată, atunci Ieremia proorocul, care proorocise în zadar nenorocirile Ierusalimului din pricina nelegiuirilor locuitorilor săi și care îi chemase zadarnic la pocăință pe nelegiuiții orbiți și învârtoșați la inimă, a rămas pe ruinele Ierusalimului, să-și plângă profeția împlinită. Cu suspine, cu neogoite suspine, pe cenușa templului pârjolit; templul care trecea drept o minune a arhitecturii și care era singurul de pe pământ înălțat întru slava adevăratului Dumnezeu. Suspina proorocul cu sus pine neogoite pe dărâmăturile orașului; era singurul oraș de pe pământ în care închinătorii adevăratului Dumnezeu puteau să-I închine Lui, întocmai cum orânduise El, singura rugăciune bineprimită de Dumnezeu.

Lacrimile mele nu cad pe dărâmături și nici pe mormane de cenușă; nu plâng după un templu făcut de mână omenească, din marmură, porfiră și lemn neputrezicios. Nu suspin pe ruinele orașului care s-a zidit veacuri de-a rândul, cu brațele puternice ale regilor, ale popoarelor, ale aurului; tânguielile mele nu însoțesc în zbor mulțimile iudeilor, duși în robie seculară de armii fără număr, pricina plângerilor mele este morală și tărâmul lor este acela al sufletului. Plâng mistuirea în flăcări a unui templu nevăzut, nezidit de mână omenească, pe care Dumnezeu l-a creat pentru o nevăzută, înaltă slujire dumnezeiască. Plâng surparea unui oraș tainic, menit să fie sălaș și adăpost de gânduri și simțăminte binecuvântate. Plâng căderea în captivitate a sufletului, a minții și a inimii înfrânte de păcat. Sunt ținute în prinsoare, legate cu lanțurile patimilor, duse în robie, în împărăția și în cetatea de căpetenie a Babilonului, sub stăpânirea arhanghelului osândit, deopotrivă îngeri și oameni...”