Blog

Cea de-a doua duminică din Postul Mare este dedicată Sfântului Grigorie Palama. Sfântul Grigorie a ieșit în public pentru a apăra tradiția rugăciunii din Sfântul Munte, tradiția isihastă a rugăciunii lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine păcătosul”. Și erau anumite practici atunci când era rostită, de exemplu, părinții stăteau pe un scăunel, înconvoiați poate, și își adunau mintea, încercând să o facă să stea punctual ori deasupra inimii, ori stomacului, ca să nu se împrăștie. Are deci și unele aspecte trupești această nevoință, rugăciune, prin concentrarea minții, prin postură. Ori aceasta era luată în derâdere de un anumit călugăr catolic, Varlaam.

În disputa celor doi, avem o diferență între duhul corect, ortodox, al înțelegerii lucrurilor, după lucrarea Mântuitorului, și duhul filosofiei antice sau al spiritualităților păgâne. Marea problemă și în practica noastră de zi cu zi este, și de aceea ținem și post acum, înfrânarea acestui trup. Dintotdeauna aceste spiritualități, apoi filosofiile, platonismul și altele, au văzut în trup, răul. Platon spunea că trupul este închisoare pentru spirit. Dar aceasta e o înțelegere greșită a problemei, dar și a soluției ei. Deoarece, așa cum zice Sfântul Grigorie Palama: „noi n-am învățat să gândim că trupul e rău, pentru că l-a făcut Dumnezeu bun, gândul trupesc e rău”. Pentru că Mântuitorul nu a venit să arunce, să desființeze ce nu e bun, ci să transfigureze, să curățească ce avem și să sfințească. Asta a făcut El. Prima dată în trupul Său. Căci aceasta a fost Crucea și tot ce a făcut El: a sfințit natura Sa umană. Aceasta este asceza noastră. Ne curățim. Nu amputăm trupul și am scăpat de problemă. Nu! Iar curățirea aceasta cum se face? Prin trup, el ne ajută să îl curățim pe el, dar și pe suflet.

Sfântul Grigorie Palama susține că, paradoxal, omul e mai asemănător lui Dumnezeu decât îngerii tocmai datorită trupului. Că a făcut Dumnezeu sufletul omului din minte (nous), rațiune (logos) și duh (pnevma), după chipul Sfintei Treimi: Mintea – Dumnezeu-Tatăl naște Cuvântul- Logosul și purcede Duhul – Pnevma. „Au văzut atunci ochii îngerilor sufletul omenesc... ca pe un alt dumnezeu... configurat după harul lui Dumnezeu... după chipul și asemănarea dumnezeiască, ca o ființă deplin unitară din minte, din rațiune și din duh”. Sfântul Grigorie adaugă și că îngerii au cele trei componente, dar un duh mai atrofiat, tocmai pentru că nu au trup. Aceasta pentru că sufletul rațional al omului, fiind zidit împreună cu trupul pământesc, a primit de la Dumnezeu duhul de viață făcător prin care ține la un loc și face viu trupul unit cu el: „Firea înțelegătoare și cuvântătoare a sufletului, având numai ea singură minte, cuvânt și duh de viață făcător, numai ea singură a fost și zidită, mai mult decât a îngerilor netrupești, după chipul lui Dumnezeu, de către El”. Paradoxal! Deci, la noi, oamenii, totul este de valoare: și sufletul, dar și trupul. Nu se poate om adevărat fără trup. În particular, se vădește rătăcirea fundamentală a credinței în reîncarnare.

Din această înțelegere corectă a alcătuirii omului izvorăște și principiul ascezei creștine: „Ε vădit tuturor că ni s-a poruncit să răstignim trupul cu patimile și poftele lui (cf. Galateni 5, 24), nu ca să ne sinucidem, omorând toată lucrarea trupului și toată puterea sufletului, ci, pe de o parte, ca să ne eliberăm de poftele și faptele rele și să ne facem fuga de ele neîntoarsă, iar, pe de altă parte, ca să ne facem bărbați ai poftelor Duhului, ca Daniil (cf. Daniel 5, 23)”. Și spune sfântul: „Noi nu am învățat că nepătimirea”, adică desăvârșirea, scăparea de patimi, „este omorârea laturii pătimitoare” – noi avem în noi ceva care simte, suntem oameni simțitori, din acest motiv ne și atașăm unii de alții, din păcate și de lucruri, de materie și de cele rele urmând gândului trupesc – „ci mutarea ei de la cele mai rele la cele mai bune și lucrarea ei îndreptată, prin deprindere, spre cele dumnezeiești după ce s-a întors cu totul de la cele rele și s-a îndreptat spre cele bune”.

Noi nu omorâm ceva în noi, ci mutăm. E ca și cum avem ceva ca un telescop, adică această latură simțitoare, care în loc să fie orientat spre Dumnezeu, este orientat spre lume și care trebuie reorientat către Dumnezeu. „Și pentru noi nepătimaș este cel ce a pierdut deprinderile rele și s-a îmbogățit în cele bune, cel ce s-a întipărit de virtuți, ca cei împătimiți de plăcerile rele”. Acesta e omul nepătimaș. „Cel ce s-a întipărit de virtuți ca cei împătimiți de cele rele”. Și cea mai bună icoană care este?! Desfrânata care a stat la picioarele Mântuitorului. Înainte era alipită de păcat, de plăceri, iar când a dat de Mântuitorul și a văzut ce bunătate, ce blândețe, ce iubire este acolo, s-a alipit cu toată inima de El, așa păcătoasă cum era. Dar, între timp, Dumnezeu o vindeca.

Cât despre îndreptarea laturii pătimitoare a sufletului spre Dumnezeu, adică transfigurarea ei, despre care am vorbit ca sens al ascezei și cale spre dobândirea nepătimirii, Sfântul Grigorie spune: „Latura pătimitoare nu e mortificată prin deprindere, ci, înaintată la o lucrare de Dumnezeu iubitoare, agonisește străpungerea mântuitoare și plânsul fericit care aduce baia iertării, reînnoirea nașterii din Dumnezeu, adică lacrimile pocăinței”. Latura pătimitoare dacă o îndreptăm spre Dumnezeu, naște în noi lacrimi de pocăință. Și continuă, „lacrima aceasta de Dumnezeu iubitoare și folositoare întraripează rugăciunea, luminează ochii minții, păstrează harul, iar de se pierde îl readuce. Dar lacrima aceasta care curățește și răpește de la cele pământești și înalță și unește cu harul nașterii în Dumnezeu și prin acesta îl îndumnezeiește pe cel ce o are, nu e oare o lucrare comună a trupului și a laturii pătimitoare a sufletului?” Prin urmare, lacrima e și trupească, dar se naște și din suflet. Aceasta este înțelegerea corectă a ascezei ortodoxe. Asceza implică trupul și sufletul. Împreună mergem spre Dumnezeu, împreună, trup și suflet ne curățim prin lacrima pocăinței!