Blog

(Continuare din februarie 2021)

Întâlnirea și slujirea împreună cu ierarhii celorlalte Biserici ortodoxe la București în acea toamnă reprezintă încununarea a aproape 30 de ani de luptă pentru păstrarea canonicității eparhiei păstorite de el și cel mai frumos și înălțător moment din întreaga carieră de arhipăstor a arhiepiscopului Victorin.

În schimb toate greutățile întâmpinate de-a lungul acestor ani și-au lăsat amprenta asupra vieții AORA, îndeosebi asupra administrației ei. Sub apăsarea anilor activitatea administrativă a eparhiei a avut mult de suferit. Părintele însuși spunea că până fiecare parohie va avea biserica proprie, nu se va îngriji de reședința Arhiepiscopiei, care la sfârșitul vieții sale devenise aproape de nelocuit. Pe lângă aceste împrejurări, lipsa unei cancelarii eparhiale eficiente, lipsa unui episcop-vicar care să se implice în activitățile pastoral-misionare în vastul teritoriu nord-american, i-au determinat pe colaboratorii apropiați să ceară un vicar pentru Arhiepiscopie. Arhiepiscopul Victorin n-a agreat această propunere, neavând încredere decât în colaboratorul său de o viață, arhimandritul Vasile Vasilachi, acesta fiind, însă, cu 3 ani mai în vârstă decât el. Această tensiune între nevoia de înnoire administrativă și vârsta arhiepiscopului Victorin a făcut ca o delegație clericală a AORA să se adreseze direct Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 2000 pentru asigurarea succesiunii Arhiepiscopiei. Astfel, în ședința din 19–20 februarie 2001, Sfântul Sinod plenar aprobă retragerea, după ce mai înainte o recomandase, din scaunul de arhiepiscop a arhiepiscopului Victorin cu data de 22 februarie 2001, cu această dată fiind declarat vacant scaunul de arhiepiscop al AORA. Arhiepiscopul Victorin a declarat: „Mă voi supune hotărârilor Sfântului Sinod”.

Retragerea din scaun a fost ultima picătură din paharul amărăciunilor. Ultima dată a slujit Sfânta Liturghie duminică, 24 iunie 2001, de Sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, la biserica Sfântul Andrei din Mississauga, Ontario, Canada. În data de joi, 28 iunie 2001, în urma unui infarct miocardic, arhiepiscopul Victorin a fost internat în Spitalul Romano-Catolic „Sf. Ioan” din Detroit unde luni, 16 iulie, orele 9:30 dimineața a trecut la cele veșnice.

Potrivit dorinței sale, sicriul a fost transportat în țară spre a fi îngropat la Mănăstirea Putna, unde a ajuns sâmbătă seara. Contrar normelor internaționale, sicriul a fost desigilat (trecuseră aproape 6 zile de iulie !) și depus în biserica mănăstirii pentru prohodire. Nu numai că nu se prezentau semne de degradare, dar s-a înregistrat și vorba unei bătrâne evlavioase din partea locului: „E atât de frumos! Îl mai dați în groapă?” De asemenea, mulți monahi dau mărturie despre sentimentul inexplicabil de bucurie pe care îl aveau când erau în preajma sicriului. Există mărturii ale oamenilor din partea locului care au simțit bună-mireasmă lângă sicriul venerabilului arhiepiscop.

La Sfânta Liturghie de a doua zi, duminică, 22 iulie, au slujit IPS Iosif, arhiepiscopul român al Europei Occidentale și Meridionale și locțiitor al AORA, Mitropolitul Bartolomeu al Clujului, Arhiepiscopul Pimen al Sucevei și Rădăuților, Episcopul Ioachim al Hușilor și Episcopul Gherasim Putneanul. Încă de cu seară și până în momentul punerii sicriului în mormânt părea că natura participa – aici întunecându-se, vărsând torente de apă și tunând și fulgerând din înaltul cerului, aici înseninându-se – la prohodirea celui care o viață întreagă a fost străin, pribeag și călător, a celui care a întrupat blândețea, smerenia și simplitatea și care, plecând, a lăsat în urma sa un mare gol.

*

Redăm în încheierea micii biografii pe care am inclus-o în paginile buletinului nostru, un fragment din cuvântul pe care Mitropolitul Bartolomeu Anania l-a rostit la înmormântarea sa. În următoarele numere ale buletinului, nădăjduim, cu darul lui Dumnezeu, să putem prezenta mai multe mărturii ale unor oameni care, asemenea Mitropolitului Bartolomeu, vorbesc despre sfințenia Arhiepiscopului Victorin Ursache.

„Orice plecare seamănă cu o moarte. Orice moarte seamănă cu o despărțire. Orice despărțire este însoțită de tristețe. Cu atât de mult cu cât plecarea este pe totdeauna. Omenește se cade să fim întristați astăzi în fața rămășițelor pământești ale Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Victorin. Dar duhovnicește simțim bucuria înălțării lui la cer, unde îl așteaptă ucenicul său, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul și deasupra acestuia îl așteaptă Domnul Iisus Hristos cu brațele deschise. Aceasta de ce? Pentru că Arhiepiscopul Victorin a fost un călugăr cu viață aleasă, cu viață curată, cu viață sfântă.

Depune mărturie cel care i-a fost colaborator apropiat vreme de 10 ani de zile, între aprilie 1966 când a devenit arhiereu, Arhiepiscop în America, și până în octombrie 1976, când eu a trebuit să păresesc Statele Unite ale Americii. În acești 10 ani am locuit în aceeași casă, am mâncat la aceeași masă, am împărțit bucuriile și amarul. Și mi-am dat seama că atunci când s-a pus problema să devină episcop al românilor din America dilema era următoarea: dacă trebuie să adopte criteriul politic sau criteriul canonic. Și aici Victorin nu a avut nici un fel de ezitare. Oricare ar fi politica, ea este omenească; guvernele vin și se duc. Noi trebuie să păstrăm sus drapelul canonicității Bisericii, legătura cu Biserica mamă, legătura cu Sfântul Sinod, cu toți strămoșii noștri, cu pământul patriei, cu istoria și tradițiile noastre.

Despre viața lui curată s-a vorbit. Deși avea cunună pe cap arhierească, a rămas pe mai departe călugărul de la Neamț. Cu pravila lui, cu posturile lui, cu nevoințele lui, cu privegherile lui. Și s-a spus aici bine. Înainte de a fi om de administrație, a fost misionarul prin excelență străbătând continentul în lung și-n lat prin mii și zeci și sute de mii de kilometri.”