Blog

„Căutați pacea cu toți oamenii și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12, 14). Acest îndemn al Sfântului Apostol Pavel, adresat evreilor care au crezut în Hristos, este mai actual ca oricând. Vederea lui Dumnezeu începe cu vederea aproapelui. Dacă nu avem ochi să îl vedem pe cel de lângă noi, care este palpabil, cu atât mai puțin nu vom fi capabili să sesizăm prezența nevăzută a lui Dumnezeu, deși reală. A vedea pe aproapele nostru nu înseamnă în acest context a-l percepe cu ochii fizici – lucru care, pare ciudat, uneori și acesta e greu de realizat astăzi –, ci a sesiza persoana sa lăuntrică, unicitatea și frumusețea sa, chiar dacă această frumusețe este ascunsă în spatele a multor dureri sau măști pe care lumea l-a forțat să și le pună. A sesiza, dincolo de aparențe, nevoile, căutările, capacitățile omului care ne iese în calea vieții. Acesta este unul dintre sensurile păcii la care ne îndeamnă Apostolul Pavel, precum și psalmistul David: „Ferește-te de rău și fă bine, caută pacea și o urmează pe ea” (Psalmi 33, 13).

În lume se vorbește mereu despre pace, dar se înmulțesc conflictele, atât cele colective, cât și cele individuale. Pacea adevărată este grija față de aproapele, atenția la nevoia, durerea, căutarea sau frământarea lui. Când un învățător al Legii vechi l-a întrebat pe Mântuitorul cine este aproapele său, Acesta i-a răspuns printr-o pildă, binecunoscuta pildă a samarineanului milostiv. Iar la final, Hristos i-a schimbat întrebarea: cine este aproapele celui căzut între tâlhari? Cel care a făcut milă cu el, răspunde fără echivoc învățătorul de lege. Cu alte cuvinte, nu contează cine este aproapele tău – căci orice om pe care îl întâlnim vizual poate fi considerat aproapele nostru în sens larg –, ci fii tu aproapele celui care se află în necaz, în nevoie, în strâmtorare, într-o căutare anume. Tu devii aproapele lui și el devine aproapele tău, într-o legătură ce reface relația personală interumană, adică aduce împăcarea (pacea) între oameni. Cu cât mai mult te faci aproapele celui de lângă tine, de a cărui nevoie ai auzit, cu atât mai mult împlinești îndemnul de a fi în pace cu toți oamenii. Astfel, se restaurează calitatea de persoană a omului, a cărei principală caracteristică este relația, capacitatea de a iubi, inima milostivă, deschisă spre a-l primi cu bunăvoință pe fiecare om, fără a-l judeca, fără a-l disprețui, fără a ne situa deasupra lui. Cei de lângă noi ne recunosc ca oameni ai păcii atunci când în preajma noastră nu se simt judecați, ci dimpotrivă, se simt primiți așa cum sunt ei, cu bune și cu rele, iubiți nu pentru ceea ce au, ci pentru ceea ce sunt.

Al doilea îndemn este căutarea sfințeniei. Multora li se pare anacronică sfințenia, considerând că sfinții sunt cei care au trăit în vremurile trecute sau că doar anumiți oameni se nasc cu această „abilitate” de a deveni sfinți sau, cel puțin, oameni religioși. Pentru Sfântul Simeon Noul Teolog, trăitor în secolul al X-lea, această concepție era considerată cea mai mare erezie. El ne întărește în convingerea că sfințenia este accesibilă în orice timp și oricărui om, pentru că Dumnezeu este aproape de fiecare dintre noi (cf. Faptele Apostolilor 17, 27) și Hristos „ieri și azi și în veci este Același” (Evrei 13, 8). Mântuitorul Însuși ne făgăduiește că este cu noi „până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28, 20), pecetluind această făgăduință prin toate minunile pe care le-a săvârșit între oameni și mai ales prin Învierea și Înălțarea Sa la Cer, precum și prin mărturia Duhului Sfânt care grăiește inimii noastre. A căuta sfințenia înseamnă a împlini poruncile lui Hristos astfel încât, pe măsura împlinirii lor, El Se descoperă tot mai mult inimii noastre. Căutând pacea cu oamenii, devenind aproapele celor pe care îi întâlnim în viață, și păzind poruncile Domnului, se deschid ochii noștri duhovnicești și începem să vedem, mai întâi de departe, apoi tot mai de aproape, adică tot mai clar, prezența lui Dumnezeu în lume și în viața noastră. Atunci înțelegem că nimic nu mai este întâmplător, ci totul este proniator. Însuși păcatul, manifestare a egoismului și mândriei noastre, nu mai este atractiv, pentru că ceva mai important a captat atenția și interesul nostru: chemarea Domnului la a ne bucura de viața Lui.

Protosinghel Gherasim Soca