Blog

În duminica a 21-a după Rusalii am auzit pilda semănătorului (cf. Luca 8, 5-15). De asemenea, pentru că i-am cinstit și pe Sfinții Părinți de la Sinodul al 7-lea ecumenic, am auzit și Rugăciunea Mântuitorului către Tatăl, pentru ucenicii Săi (cf. Ioan 17, 1-13).

Evanghelia cu semănătorul o știm bine. „Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa”, așa începe Mântuitorul când s-au adunat mulțimile. Din tâlcuirea Sa de mai târziu, putem înțelege acest cuvânt ca: „Ieșit-a Cuvântul lui Dumnezeu să semene cuvântul Său”, pentru că El zice că „sămânța este cuvântul lui Dumnezeu”. Și cine o seamănă? El însuși, Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Deci a venit Mântuitorul să ne învețe. Ce să ne învețe? „Că Eu v-am creat după chipul Meu și vă învăț și îmi doresc să Îmi urmați”. Despre aceasta este întreaga Evanghelie, păstrată prin scrierile celor patru evangheliști.

„Și, semănând el, una a căzut lângă drum și a fost călcată cu picioarele și păsările cerului au mâncat-o. Și alta a căzut pe piatră și, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Alta a căzut între spini, iar spinii, crescând cu ea, au înăbușit-o. Iar alta a căzut pe pământul cel bun și, crescând, a făcut rod însutit... Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu; cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască; iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar, umblând cu grijile și cu bogăția și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei care, cu inimă curată și bună, aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: Cine are urechi de auzit, să audă!”

E bine să înțelegem că fiecare putem fi în toate cele 4 categorii. Fiecare poate fi sămânța care cade pe drum, adică să ne aflăm în contexte în care chiar dacă vine „cuvântul” să nu putem realiza o retragere a noastră pentru a putea să îl lucrăm, să aibă unde rodi. Deci în prima categorie nici nu are unde, pentru că nici nu știm că am primit ceva și trebuie să lucrăm. Și asta se întâmplă când petrecem la televizor întruna sau când ne risipim în alte feluri, nici nu știm când vorbește Dumnezeu cu noi. Apoi, următoarele 2 categorii sunt cea de pe piatră și cea înăbușită de spini. Amândurora le lipsește afânarea și umezeala. Acestea sunt condițiile de bază ca sămânța să rodească. Fiecare putem să devenim și piatră, dar și mărăcini, dacă nu avem grijă.

Deci, pentru a nu fi prima categorie, trebuie să ne retragem pentru ca Dumnezeu să ne poată vorbi. Și apoi trebuie să ne ferim de celelalte 2 categorii, piatră și mărăcini. Sau, mai exact să facem în așa fel încât să fie mereu pământul afânat și umed. Și ce ar însemna „afânat”? Ei bine, de la Pateric învățăm că: „Fără osteneală trupească nu se poate mântui omul”. Deci să nu ne facem iluzii că există vreo cale rapidă de a ajunge în rai. Fără osteneală, fără sudoare și chiar fără sânge, nu există mântuire. Calea către împărăția lui Dumnezeu implică osteneală. Numai așa se afânează pământul. Iar cine lucrează pământul știe că nu e ușor la sapă. Nu e ușor, dar așa se afânează pământul. Altfel nu se poate. Fără această condiție nu poate crește sămânța. Deci neapărat trebuie să știm să ne zdrobim. Oricum, toate greutățile vieții au rolul acesta de a zdrobi inima, de a o înmuia, de a face pământul afânat. Dar nu e suficient, dacă pământul e afânat, dar nu are apă, sămânța tot nu crește. Apa se traduce în viața duhovnicească prin smerenie. Cu acestea două, da, crește. Cu osteneală trupească și smerenie. Acestea două formează mediul propice ca să rodească în inimile noastre cuvântul lui Dumnezeu. Și va rodi însutit „întru răbdare”.

Deci trebuie să avem grijă, pentru că dacă ne lenevim sau ne mândrim, ne mănâncă ba piatra, ba mărăcinii. În pământul cu mărăcini era umezeală, dar nu era osteneală. Pentru că sunt unii care sunt smeriți, dar nu se ostenesc. Și degeaba. Iar fără smerenie nu se poate. Mai ales când vedem cât de lung e drumul. Pentru că așa zice în Psalmi: „Vezi smerenia mea și osteneala mea și îmi iartă toate păcatele mele” (24, 19). Dacă sunt acestea două, cuvântul lui Dumnezeu crește. Cum? Noi nu știm. Dar trebuie să îi creăm condiții: osteneală și smerenie. El crește de la sine cu acestea două. Și are o vitalitate incredibilă. Noi doar creăm condiții ca să fim mântuiți, restul face Mântuitorul. Și El este îndeajuns de puternic să ne mântuiască (cf. Romani 14, 4). Doar puterea Lui poate birui răul din noi și din lume.

În rugăciunea din a doua evanghelie a zilei, a Sfinților Părinți, vedem cum Mântuitorul Se roagă Tatălui: „Așa cum Eu i-am păzit în numele Tău cât timp am fost cu ei în lume, iar acum că vin la Tine, păzește-i în numele Tău” (cf. Ioan 13, 11-12). În drumul nostru pe calea mântuirii avem nevoie de această putere a Mântuitorului. Deci nu există deznădejde la noi, pentru că Îl avem pe Atotputernicul Mântuitor cu noi.

Așadar, drumul către rodirea seminței este asigurat dacă noi ne smerim, ne ostenim și avem credință în Atotputernicul Mântuitor. Să facem inima noastră pământ bun și să punem osteneală și apă, lacrimi, să ne ținem tare de Mântuitorul și sigur El ne va mântui, adică sămânța va rodi în noi însutit.