Nașterea Domnului și măreția omului

Care dintre noi poate să spună că este drept sau că s-a îndreptat vreun pic înaintea Lui Dumnezeu? Care dintre noi poate să spună că am trăit o zi fără de păcat înaintea Lui Dumnezeu, deși în fiecare zi ne îndeamnă și Sfântul Sofronie să spunem această rugăciune: „Învrednicește-ne, Doamne, în ziua aceasta, fără de păcat să ne păzim noi…”. În fiecare zi Îi cerem aceasta Lui Dumnezeu: să trăim fără de păcat. Cine reușește? De aceea, iată, Dumnezeu ne primește înaintea Lui nu ca pe niște drepți, ci ca pe unii care știm și recunoaștem că avem nevoie de El, de bunătatea Lui, de dragostea Lui, de iertarea Lui.

Postul Nașterii Domnului este postul împăcării omului cu Dumnezeu, al manifestării dragostei lui Dumnezeu. Căci așa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut, Unicul Născut, L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică (Ioan 3, 16), L-a trimis în lume, ca lumea viață să aibă prin El și din belșug să aibă (Ioan 10, 10). Este vremea pregătirii ca să ne apropiem de El și să cunoaștem dragostea Lui. Și aici, mai degrabă, se arată măreția omului, căci Dumnezeu Însuși, Creatorul, S-a coborât pe pământ pentru om. Nimeni nu se coboară pentru cineva care nu merită lucrul acesta. Dacă noi, oamenii, am meritat ca Dumnezeu să Se coboare printre noi, înseamnă că valoarea noastră este veșnică, înseamnă că pentru Dumnezeu suntem mai mult decât credem noi că suntem, mai mult decât ne spune lumea că suntem, înseamnă că Dumnezeu ne vrea să viețuim veșnic cu El. Iată măreția omului pe care ne-o descoperă postul Nașterii și iată chemarea pe care ne-o face Dumnezeu în Biserică: să ne recunoaștem și bolile, dar și dependența de El. Să recunoaștem că nu atât lipsa noastră de păcate o caută Dumnezeu, pentru că știe că nu putem, ci strădania noastră de a ne lepăda de ele. Strădania este partea noastră, osteneala și lucrarea noastră. Roadele sunt lucrările lui Dumnezeu. De aceea auzim în epistola către Galateni: roada duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția (Galateni 5, 22-23). Noi suntem cei care trebuie să lucrăm, să ne ostenim, dar singuri nu vom avea roade. Duhul Sfânt aduce roadele. Ce a putut să facă tâlharul pe cruce? Dar s-a ostenit, și-a zdrobit inima și a recunoscut că nu are nicio șansă el, prin meritele lui, să se mântuiască. A recunoscut că Dumnezeu poate și din nimic să facă ceva. Poate să ia acea zdrobire de inimă, ultima lui suflare, și să îi ierte toată viața pentru acel singur suspin, acel scurt moment de mare credință, când a spus: Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta. Tâlharul avea credința că Cel de pe Cruce este Dumnezeu și că El poate să-i treacă cu vederea toate nelegiuirile vieții sale. Pentru că e bun și iubitor. Pentru că Dumnezeu nu S-a bătut cu pumnul în piept că El este Dumnezeu și nu a început să-i pedepsească pe oameni pentru păcatele lor, ci El Însuși S-a urcat pe Cruce. De aceea, Nașterea Domnului este nedespărțită de Cruce.

Dumnezeu ne cheamă să ne cunoaștem demnitatea unii altora și înaintea Lui, ne cheamă să ne aplecăm asupra celui bolnav, necăjit, nebăgat în seamă. Mulți sunt disprețuiți, vorbiți de rău, alungați sau singuri. Dumnezeu ne cheamă ca, auzind de astfel de oameni, să nu îi ignorăm, să nu trecem pe lângă ei, căci nu știm ce viață au avut, nu știm cum se comportă ceilalți cu ei. Dacă toți ceilalți au vrut să arunce cu pietre în ei, de ce să luăm și noi piatra?

De multe ori chemăm dreptatea Lui Dumnezeu sau mânia Lui, să pedepsească pe cel păcătos și Dumnezeu nu face asta. Când o femeie a fost prinsă în adulter și evreii se pregăteau să o omoare cu pietre, după legea lor, Hristos le-a spus ca cel fără de păcat să arunce primul piatra. Nimeni nu s-a încumetat. Iată ce a făcut Dumnezeu: nu au acuzat oamenii, nici El nu a acuzat. Așa putem să-l ajutăm pe cel căzut, pe cel care este în necaz, pe cel care poate nu reușește să se ridice din păcatele lui. Să nu‑l acuzăm. Și în virtutea acestei neacuzări a noastre, nădăjduim că nici Dumnezeu nu-l va acuza. Dumnezeu, văzând dragostea și mila noastră, va trece cu vederea păcatele aceluia. Cel mai greu este să crezi că nu te iubește nimeni, să știi că nu-i pasă nimănui de tine. Semnul vindecării sufletești este că începem să ne simțim aproapele celui de lângă noi, că nu mai putem să disprețuim pe nimeni, să jignim, să clevetim. Numai așa vin darurile Duhului Sfânt. Ne plângem de multe ori că suntem triști, că nu avem bucurie, că suntem în depresie. Dar am făcut noi ceva ca să dobândim bucuria, roada Duhului Sfânt?

Redobândirea demnității omului, a libertății lăuntrice pentru a viețui împreună cu Dumnezeu, începe de la refacerea legăturii cu aproapele, de la gândul bun pe care îl punem față de orice om. A fi aproapele celui de lângă noi înseamnă a fi deschiși către nevoia celuilalt, și aceasta conduce la unitatea și dragostea între oameni. Sfântul Pavel le spune Corintenilor: lărgiți și voi inimile voastre (II Corinteni 6, 13). A fi deschiși unii față de alții înseamnă să ne lărgim inima ca să încapă și celălalt în ea. Să ne pese de celălalt: fie că îl putem ajuta material, sau prin rugăciune, prin răbdarea sau prin cuvântul nostru, sau prin faptul că îl ascultăm pur și simplu – ne-am deschis inima față de el. L-am primit în inima noastră și dăm dovadă că suntem pe calea vindecării sufletești, căreia îi urmează, dacă este de folos mântuitor, și cea trupească.

Protos. Gherasim Soca