Blog

În duminica a 4-a a Sfântului și Marelui Post, închinată Sfântului Ioan Scărarul, am auzit Evanghelia despre vindecarea fiului unui om (cf. Marcu 9, 17-32). Băiatul era lunatic, spune Sfântul Matei, posedat de un duh mut și surd, spune Sfântul Marcu, care îl chinuia din copilărie pe copil, aruncându-l în apă, în foc, căutând să îl piardă. Îl trântea la pământ, făcea spume, convulsii.

Ne interesează felul în care are loc minunea și mai ales ce a făcut tatăl, sau ce a fost nevoit să facă, pentru asta. Mântuitorul fusese pe Tabor cu cei trei ucenici, iar când cobora a venit acest om. Și Îi spune Mântuitorului că a fost la ucenicii Lui cu fiul său, dar aceștia nu l-au putut ajuta. Mântuitorul Se mâhnește pentru necredința tatălui, dar și a apostolilor. Apoi încep crizele copilului, iar Mântuitorul întreabă de când este așa. Cum ar veni, Mântuitorul trage de timp, pentru că tatăl era pe lângă problemă. Era plin de durere, dar, în fapt, nu era în inima sa în raportarea la Mântuitorul.

De multe ori și noi suntem în afara inimii noastre și nu vorbim de acolo, ci doar așa, ca să spunem și noi ceva. De cele mai multe ori, cuvântul nostru nu ne reprezintă. Nu e din inima noastră. Și asta este tragedia lumii noastre, zice părintele Zaharia Zaharou.

Mântuitorul întreabă nu ca și când nu ar ști, ci pentru că tatăl nu era pregătit. Tatăl îi răspunde și încheie spunând: „De poți face ceva, ajută-ne, fie-Ți milă de noi!” (9, 22). Era clar că suferea mult văzându-și copilul în mijlocul convulsiilor. Dar, chiar dacă suferea, nu punea corect problema. Iar Mântuitorul îl aduce în inima sa spunându-i: „Dacă poți să crezi, totul e cu putință celui care crede”. Iar atunci, ne spune Evanghelia, imediat tatăl strigă: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”. Până atunci, el vedea că altcineva era de vină: apostolii că nu-i pot vindeca copilul, Învățătorul că ar trebui să o facă, dar nu o face etc. Și felul în care pune problema, „De poți face ceva”, arată că nu era în inima sa. Iar Mântuitorul îi arată că de el depindea vindecarea. Acesta este tâlcul: de ce este în noi, depinde ce este în jurul nostru.

Dacă noi ne facem corect treaba și punem corect problema, adică să cercetăm ce împiedică în noi harul lui Dumnezeu, atunci da, se rezolvă problema. Și asta i-a arătat Mântuitorul: problema e la tine, în inima ta. În cazul acesta, necredința. În alte cazuri, patimile sau altele.

Dumnezeu nu ne lasă, în drumul nostru către El, fără să strigăm din inima noastră, fără să devenim adevărați. Omul acesta a devenit adevărat. Ce avea în inima sa, puțina lui credință, asta a spus: „Cred, ajută necredinței mele”. Deci, ce a avut, aceea a spus, dar a fost adevărat și a strigat din inimă. De asta avea nevoie și Mântuitorul. E foarte interesant!

Să întărim cu un cuvânt de la părintele Emilian Simonopetritul: „Să nu ne înșelăm pe noi înșine, Dumnezeu există cu siguranță, dar pentru noi nu există când nu avem semne simțite ale existenței Sale, când nu lasă întipărire asupra noastră.” Deci, să nu ne înșelăm, Dumnezeu există, dar dacă noi nu Îl facem viu în inima noastră, El nu există. Și continuă părintele, „Când ostenim și avem dureri pentru Dumnezeu în inima noastră, avem dreptul să Îl cere pe Sfântul Duh. Altfel, doar vom vorbi despre El, dar nu vom putea zice că ne-a rebotezat, că ne-am frământat viața cu duh, cu sare și cu foc.” Deci, a fi adevărat în Dumnezeu nu înseamnă ceva comod, ci e un strigăt, așa este și în viața noastră, să nu fugim de acestea, fiindcă tocmai acestea ne fac adevărați și nasc în noi rugăciunea adevărată.

Cele spuse până acum au apărut și fiindcă am întâlnit oameni care se ocupă mult de răul din lume, mai ales acum. Și avem această obiecție împotriva a ceea ce se întâmplă, nu a răului, fiidcă acesta ne doare și ne compleșește, mai ales perspectiva înmulțirii lui, ci împotriva faptului că se face mult spectacol din acest rău și, astfel, atenția inimii noastre este atrasă afară din ea. Deci, dacă eu mă uit la ce se întâmplă în lume și uit de răul din mine, ce am făcut?! Pentru că despre asta am vorbit: răul din mine este singura tragedie din lume! Faptul că Dumnezeu nu există pentru mine, asta e tragedia. El există, dar unde e?! Fiindcă în inima mea nu Îl găsesc.

Faptul că sunt chemat cu insistență să mă uit la tot ce se petrece în jur, mă fură din inima mea. Mai mult, așa cum zic părinții Patericului, încep să plâng mortul altuia, iar al meu rămâne neplâns. Ajung să condamn răul din ceilalți, iar asta mă împiedică să îl văd pe cel din mine. Fără să îmi dau seama, eu împiedic harul lui Dumnezeu să vină în viața mea, să mă vindece și să îi vindece și pe ceilalți. Dacă eu m-am vindecat și pot sta cu adevărat la picioarele Mântuitorului, atunci mă pot ruga cu adevărat și pentru răul din lume și pentru ceilalți. Dar nu invers. Dacă încep cu exteriorul, nu mai sunt adevărat. Am ieșit din inima mea și ajung să fac un lucru total vătămător, osândesc, iar asta îmi împietrește inima. De aceea, dacă mă ajută la pocăință, da, pot să mă interesez de răul din lume. Dacă văzând tot răul din lume spun și cred că e din vina păcatelor mele și plâng pentru asta, da, e de folos să contemplu acest rău. Dar dacă, din contră, răul din lume naște în mine revoltă, osândire și altele, trebuie să mă opresc.

Situația grea în care se află lumea, și răul din ea, trebuie să ne îndemne la a lucra, la a nu rămâne nesimțitori. Dar lucrarea se face pornind de la inima noastră, aducând pocăință lui Dumnezeu. Dumnezeu să ne ajute, cu ajutorul rugăciunilor Sfântului Ioan Scărarul, să devenim adevărați.