Suntem ai lui Hristos proprii

Toate sunt ale voastre, iar voi sunteți ai lui Hristos!

În Evanghelia din duminica a 9-a după Rusalii s-a vorbit despre umblarea pe apă și potolirea furtunii de către Mântuitorul Hristos. Relatarea este din capitolul 14, Evanghelia de la Matei.

„Și îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie și să treacă înaintea Lui, pe țărmul celălalt, până ce El va da drumul mulțimilor” (22). Iar Mântuitorul, după ce a dat drumul mulțimilor, S-a urcat iar în munte „ca să Se roage singur. Și, făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă și de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă și a venit către Iisus” (23-29).

Imaginea aceasta a Mântuitorului umblând pe apă, deasupra firii, este imaginea Evangheliei. Tot ce ne-a spus El, tot ce ne-a adus El este deasupra firii. Nu este creat. Este dumnezeiesc. Este ca mersul pe apă. Iar semnificativ este că, după ce Sfântul Petru Îl vede, iar Domnul îi încredințează că El este, că nu e nălucă, Sfântul Petru are imboldul să Îl urmeze. Așa e și cu noi. Mântuitorul Se apropie de noi – prin cuvinte, prin părinții noștri în Domnul sau prin cărți sau altfel – și ne dă credința că Îl putem urma. Aici e un fel de chemare fără cuvinte a Sfântului Petru. Pentru că dacă nu credea că ar putea și el să facă ce făcea Mântuitorul, nu ar fi cerut aceasta de la Mântuitorul; celorlalți apostoli nu le-a trecut prin minte un așa lucru, să meargă pe mare. Dar Petru a avut credința și imboldul că poate să Îl urmeze. Că dacă Mântuitorul e acolo – Cel pe care Îl știa bine, cel din toate zilele, om adevărat – înseamnă că și el poate.

Deci Mântuitorul a coborât atât de mult la noi, în lumea noastră, făcându-Se ca noi, pentru ca noi să ne atârnăm de El. S-a făcut asemenea nouă pentru a ne da credința și imboldul de a ne face ca El. Așa se face îndumnezeirea omului. Dumnezeu S-a făcut om, iar noi, urmându-L pe El, ne facem dumnezei după har. Aceasta este dinamica mântuirii. Iar asta se vede la Sfântul Petru. A avut imboldul acesta, a crezut că se poate. După aceea a văzut el ce înseamnă mersul pe mare, dar vorbim de primul imbold. Important este că a crezut că se poate. Dacă este Mântuitorul și eu pot! Asta e foarte important și este adevărat. Cum s-a și văzut.

Este adevărat, Evanghelia este peste fire, dumnezeiască, dar se poate împlini. Și noi credem la început, numai că, la fel ca Sfântul Petru, ulterior ne pierdem credința aceasta și ne afundăm. Dar important este că Evanghelia e reală și o putem împlini cu ajutorul Mântuitorului. Și cum? Privind numai și numai la El. „Dar văzând vântul, s-a temut și, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!” (30) Așa se întâmplă și cu noi – avem această credință inițială și începem să ducem o viață creștinească, dar apoi vin vânturile, ispitele, împotrivirile și noi luăm aminte la ele, pierzându-L din vedere pe Mântuitorul, care El ne-a chemat. Așa ne afundăm.

Dorim să subliniem acest aspect al faptului că Mântuitorul prin tot ce este și prin tot ce ne-a zis, reprezintă o umblare pe apă, la care El ne cheamă. Dar drumul către El necesită credință tare.

Ne vom lega puțin de Apostolul de azi. Spune Sfântul Pavel corintenilor în prima Epistolă, la capitolul 3, „Fie lumea, fie viața, fie moartea, fie cele de față, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre, iar voi sunteți ai lui Hristos” (22-23). Aceasta este conștiința pe care apostolul le-o dorește corintenilor, că suntem ai lui Hristos.

Acesta este aspectul de umblare pe apă pe care dorim să îl scoatem în evidență. Cum s-ar traduce în viața noastră că suntem ai lui Hristos și ce valoare are?

Sfântul Chiril al Ierusalimului zice, „Domnul nostru Iisus Hristos legând ciurda demonilor necurați și vărsând sângele Său pentru noi și oferind astfel moartea Sa și curăția Sa, ne face ai Săi proprii ca unii ce nu mai trăim viața noastră, ci a Lui.” Este o idee extraordinar de importantă. Mântuitorul ne-a răscumpărat, a plătit tot prețul. Suntem ai Lui, nu avem de dat socoteală decât Lui. Nu vrăjmașului! Vrăjmașul nu are niciun drept asupra mea, nu are dreptul să-mi ceară socoteală. El mă aruncă în păcate și apoi tot el vine și îmi zice, „Uite, câte ai făcut. Ești un josnic, un animal” și toate câte îi plac lui să mi le zică. Iar eu cred, și mă timorez, și mi se face frică păcătoasă de Dumnezeu, și fug de El. E păcătoasă această frică, pentru că mă face să fug de El și nu să mă apropii de El. Frica bună mă apropie de El, așa cum a apropiat-o pe desfrânata.

Nu suntem robi vrăjmașului, ci ai lui Hristos! Suntem ai Lui proprii. Dar acum depinde de noi să păstrăm această credință și să ne ducem viața ca următori și privitori ai Mântuitorului Hristos.

Să întărim această idee cu un cuvânt foarte frumos de la părintele Arsenie Papacioc. El tot timpul vorbea despre demnitatea aceasta a noastră de fii ai lui Dumnezeu:

Ca pentru niște fii ai lui Dumnezeu, am încercat să spun la cât mai mulți despre o poziție de strategie duhovnicească în lupta noastră cu cel din afară, diavolul. Neputința lui mare asupra noastră este că noi suntem și dorim mult să fim cu Dumnezeu. Vedeți unde stă puterea noastră? În dorința aceasta de a fi cu Dumnezeu. Este cea mai mare armă. Dorința de a fi cu El.

Diavolul țintește acest mare obiectiv: să ne despartă de Dumnezeu. Să ne afunde în apă, să ne ia privirea de la El și să ne ducă la ispitele pe care el ni le face, la vânt, la cele la care s-a uitat Sfântul Petru și din cauza cărora s-a afundat. Când nu mai privim la Mântuitorul, ci la ispite, atunci ne afundăm.

Deci diavolul țintește acest mare obiectiv, dar știind că nu poate direct, pentru că așa s-au făcut mulți mucenici, încearcă indirect, prin păcat. Ne bagă în tot felul de păcate și nelegiuiri. Și, dacă reușește, nu înseamnă că și-a atins marele obiectiv, ci îi dă omului o mare întristare, îl face să se considere pierdut, ca și când nu mai poate fi iertat și, descurajându-se, singur se desparte de Dumnezeu, și, iată, acesta-i scopul atins de vrăjmașul. Deci, păcat – întristare – descurajare și apoi singuri ne depărtăm. Nimeni nu mă poate despărți de El, nici chiar păcatul. Singur o fac.

Nu trebuie să-ți pleci capul și să abdici, oricare și oricum ar fi păcatul. Recunoaște-L mai departe pe Stăpânul tău milostiv, că nicio nenorocire nu înseamnă ceva, dacă ai credință de stâncă. Aceasta am vrut să subliniem. Mântuitorul merge pe apă, ne invită și pe noi tacit, așa cum i-a dat lui Petru să creadă că poate, și ne ceartă dacă nu ajungem la El. Dar ne trebuie o credință de stâncă ca să mergem către El.

Nu te deznădăjdui cu niciun chip. Satana, și poate slăbiciunea ta, te-au înșelat, dar inima nu i-ai dat-o lui și numele lui Dumnezeu din tine nu l-ai șters. Să fim atenți! Deci, chiar dacă păcătuiești și vrăjmașul îți spune că ești al lui, nu trebuie crezi sau să accepți asta, fiindcă „inima nu i-ai dat-o lui”.

Așa păcătos cum ești, Dumnezeu e cu adevărat mult iubitor și, pentru că-L recunoști, mult milostiv și iertător. Te va căuta El singur, te va găsi, te va îmbrățișa, te va lua pe umerii Lui, te va duce la stână și te va iubi mai mult decât pe alte oi, pentru că tu, de fapt, nu L-ai părăsit.

Aceasta este o mare poziție duhovnicească și atunci marile tale căderi în viață rămân simple accidente. Recomand o nesfârșită veselie sufletească în ascunsul tău, că aceasta mărturisește că ești cu Iisus Hristos în inima ta și-n respirația ta. Inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte. Deci, o stare de stăpân asupra ta și de veselă liniștire, chiar dacă te-ai înnoroit, că oricare ar fi motivul unei întristări descurajatoare, ea este numai și numai de la diavol.

Aceasta este strategie de fii ai lui Dumnezeu. Așa trebuie să gândim chiar și când cădem.

Noi să păstrăm cu mare sfințenie și prin credință de stâncă această revelație. Domnul, mergând pe apă, chemându-ne și pe noi să o facem. Noi, zbătându-ne cu răul din noi, din lume și din toate, afundându-ne dar având credință de stâncă în faptul că ne poate face și pe noi să mergem pe apă.

Dumnezeu să ne ajute pe toți să ne purtăm ca fii ai lui Dumnezeu, căci ai Lui suntem! Amin!