Blog

„Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii; cei fără minte disprețuiesc înțelepciunea și stăpânirea de sine” (Pilde 1, 7);

„Începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu și priceperea este știința Celui Sfânt” (Pilde 9, 10);

„Începutul înțelepciunii este frica de Domnul; înțelegere bună este tuturor celor ce o fac pe ea. Lauda Lui rămâne în veacul veacului” (Psalmi 110, 10)

Pentru toți cei care cred în Dumnezeu, iar pentru noi creștinii cu atât mai mult, frica de Dumnezeu a constituit și constituie temeiul pe care ne clădim casa sufletelor noastre. Dar aceasta o știe, cu siguranță și vrăjmașul sufletelor noastre, diavolul. Și, pentru că el, neputând să-și susțină singur viața, nu poate fi cu adevărat sursă pentru ceva, nu poate fi nici original. Originalitatea, ca soluție neașteptată, este un dar pe care doar omul l-a primit din partea lui Dumnezeu, pentru a-i ușura omului dialogul cu Sine și astfel relația dintre ei să evolueze de la starea de subordonare la cea de împreună-lucrare întru familiaritate, așa după cum a zis Însuși Hristos: „De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (In 15, 15).

O astfel de poziționare față de Dumnezeu nu poate fi rezultatul unor coincidențe sau intervenții din afară. Omul nu poate să dobândească familiaritatea față de Dumnezeu dormind, adică într-un mod pasiv, ci trebuie să-și dorească fierbinte (din ce în ce mai fierbinte) acest lucru. Prin urmare, dacă la frica de Dumnezeu, omul adaugă și dorința de a fi cu Dumnezeu, drumul se va îndrepta în direcția cea bună și omul va dobândi adevărata înțelepciune și arta mântuirii. Astfel, ceea ce a început cu „frica de Dumnezeu”, se va încheia (a se citi „încununa”) cu „dragostea de Dumnezeu”, care este deplinătatea înțelepciunii, pentru că pune capăt acelui aspect al fricii care umbrește adevărata teamă de Dumnezeu: „În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârșită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârșit în iubire” (1 In 4, 18).

Iată două elemente esențiale pentru mântuirea noastră: frica de Dumnezeu și dorul după Dumnezeu!

Dacă înțelegem că aceste două elemente nu pot fi nici separate și nici măcar înțelese în mod independent una de cealaltă, drumul nostru nu va rătăci. Ca o scurtă exemplificare a ceea ce tocmai am spus, este modul în care înțelegem „frica” de Dumnezeu. Dacă încercăm să o înțelegem în mod independent de dorul de Dumnezeu, ne vom depărta încet, dar sigur, de El. Dar dacă, dimpotrivă, le înfrățim, atunci nu doar vom înțelege, ci vom și trăi „frica” aceasta ca pe teama de a nu-L mâhni pe Cel Care ne iubește, ca pe teama de a nu sminti dragostea Celui mult-dorit. În felul acesta frica și dorul se vor înfrăți, potențându-se reciproc și arătându-și roadele în viața noastră duhovnicească.

Din păcate observăm în aceste zile că frica a devenit spaimă, iar omul contemporan este robul unei civilizații care se hrănește din angoase și produce morbidități, devenind un fugar. Depresia a devenit o caracteristică, fiind avansată de la stadiul de boală la rangul de podoabă, primind funcția de îndreptățire. Mai trist este faptul că tinerii sunt cei mai afectați de aceste devieri comportamentale. Nu pot să uit un lucru care mi s-a întâmplat în timp ce miruiam oamenii care veniseră să se închine. Mi-a atras atenția o fată foarte tânără, care plângea din cale-afară de tare. Am întrebat-o motivul pentru care plângea și mi-a spus că frica este motivul. Asta m-a zdruncinat, pentru că până atunci nu mai întâlnisem pe cineva atât de tânăr să plângă atât de tare... de frică! Și am întrebat-o: „De ce ți-e frică?” „De ceea ce o să fie. Mi-e teamă de ceea ce o să vină peste noi!” Tulburător! O frică atât de irațională și care totuși parcă își găsise un loc atât de sigur în inima acestei fete... Nu te aștepți la așa ceva din partea unui tânăr. De ce? Tocmai din motivul expus mai sus, pentru că tânărul este cel la care și întru care cele două elemente esențiale – teama și dorul – se găsesc în concentrația cea mai mare. Ba mai mult, tânărul ar trebui să fie cel mai ferit de depresie, pentru că la el dorul este atât de puternic încât poate transfigura teama. Și atunci de ce? Pentru că uităm că în această „ecuație” intervine mereu factorul perturbator – diavolul. Am zis la început că el nu poate fi original, motiv pentru care lucrarea lui este doar una de alterare a lucrării lui Dumnezeu. El doar maimuțărește! Și asta face și în cazul acestor două elemente: teama și dorul. Sfinții Părinți ne-au arătat faptul că la baza oricărei (aici absolutul este logic, dată fiind lipsa de originalitate) patimi stă una din acestea două (și câteodată ambele): frica și dorința!

Iată cum „frica de Dumnezeu” s-a transformat în spaimă; teama de a nu pierde iubirea lui Dumnezeu s-a transformat în frica de a nu păți ceva – fuga de suferință. Și iată cum dorul după Dumnezeu, după dragostea Lui, s-a transformat în dorință egoistă.

Se poate observa cu ușurință faptul că ceea ce stă la baza acestor transformări este persoana noastră. Mai încet sau mai repede, într-un mod mai evident sau mai voalat, ne așezăm în centru. Soluția este iubirea! Doar iubirea, după cum spunea Părintele Dumitru Stăniloae, este în stare, de una singură, să vindece orice patimă și, lucru și mai important, tot ea ne poate învăța că sensul vieții, al morții, al mântuirii, într-un cuvânt SENSUL, nu trebuie căutat în noi, ci în afara noastră, în relația de iubire de care avem nevoie pentru simplul fapt că am fost creați din iubire și pentru iubire.

O să spun un lucru care poate o să tulbure: Sensul nostru, al întregii Creații nu este Dumnezeu! Nu Dumnezeu este în centru! În centrul tuturor, acolo unde este și SENSUL, stă IUBIREA LUI DUMNEZEU!

Cu cât înțelegem mai repede acest lucru, cu atât ne vom putea „activa” teama și dorul de Dumnezeu, care sunt puteri sădite de la început în noi: „Începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu și cu cei credincioși ea se formează o dată în sânul mamei. Între oameni ea și-a pus temelie veșnică și seminției lor se încredințează” (Ecc 1, 14).

Să căutăm cu dor iubirea lui Dumnezeu și să ne temem să nu o smintim!

Protosinghel Hrisostom Ciuciu