Cetatea al cărei meșter este Dumnezeu (Evrei 11, 10)

În duminica dinaintea Nașterii Domnului, când în Evanghelie avem genealogia Mântuitorului, Apostolul ne pune înainte cetatea cu temelie puternică pe care a făcut-o Dumnezeu prin oamenii săi drepți, culminând cu Întruparea Fiului Său. 

Așadar, avem Epistola Sfântului Pavel către Evrei, unde Sfântul Pavel laudă pe toți drepții Vechiului Testament. Și începe cu Avraam: „Prin credință, Avraam, când a fost chemat, a ascultat şi a ieşit la locul pe care era să-l ia spre moştenire şi a ieşit neştiind încotro merge” (11, 8). Dumnezeu doar l-a chemat. Este interesantă această chemare a lui, căci Dumnezeu nu îi putea vorbi, iar el nu putea răspunde corespunzător chemării lui Dumnezeu, dacă era în mijlocul neamului său. Iar Dumnezeu nu i-a spus unde și ce să facă, dar prin credință a ascultat, fără să știe însă încotro merge. Și tot prin credință a locuit vremelnic în pământul făgăduinței, Canaanul, „ca într-un pământ străin, locuind în corturi cu Isaac şi cu Iacov, cei dimpreună moştenitori ai aceleiaşi făgăduințe” (11, 9). Deci nu au stăpânit acel pământ. Deși urma să se întâmple o lucrare mare cu ei, Dumnezeu i-a lăsat, așa-zicând, suspendați, fără ceva sigur, fără o proprietate asupra unui pământ măcar. De aceea spune Sfântul Pavel: „Căci aştepta cetatea cu temelii puternice, al cărei meşter şi lucrător este Dumnezeu” (11, 10).

Sfântul Pavel folosește acest contrast între corturile în care stătea Avraam și cetatea pe care o construia Dumnezeu, chiar prin ei. Ei erau la temelia acelei cetăți, dar stăteau în corturi. Rămâne însă această imagine a lui Dumnezeu ca meșter al unei cetăți. Și genealogia din Evanghelia de azi, de la Sfântul Matei, 1, 1-16, asta ne arată: ce a construit Dumnezeu, meșter fiind. Cum a reușit din adânc să îl aducă pe om până la Întruparea Fiului Său. 

Oamenii, în nebunia lor, au construit Turnul Babel, al cărui vârf îl doreau să ajungă până „la cer” (Facerea 11, 4) și atunci Dumnezeu le-a amestecat limbile ca să nu se înțeleagă și să nu îl termine. Dar El, în paralel, construiește, prin drepții Vechiului Testament, această cetate cu temelii puternice, care duce la cer. Căci așa s-a și întâmplat. Dumnezeu a făcut oamenii care au ajuns la înălțime, Maica Domnului fiind vârful și prin ea s-a unit cerul cu pământul, Creatorul cu creatura, venind Mântuitorul. 

Și pentru a ne împărtăși mai mult de această minune, să cităm câteva cuvinte de la Sfântul Prooroc Isaia, în care Dumnezeu vorbește fără echivoc despre cine este El. Vedem totodată și cât de străină este minunea care s-a lucrat prin toată această genealogie și prin tot ce a făcut Dumnezeu ca meșter al acestei cetăți:

„Aşa zice Domnul, Ziditorul tău, Iacove, şi Creatorul tău, Israele: să credeți şi să pricepeți că Eu sunt: înainte de Mine n-a fost Dumnezeu şi nici după Mine nu va mai fi! Eu, Eu sunt Domnul şi nu este izbăvitor afară de Mine! Eu sunt Dumnezeu din veşnicie şi de aici încolo Eu sunt! Nimeni nu poate să iasă de sub puterea Mea şi ceea ce fac Eu, cine poate strica? Eu sunt Domnul, Sfântul vostru, Ziditorul lui Israel, Împăratul vostru! (43, 1, 10-15, 15) Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă şi nu este alt dumnezeu afară de Mine! (44, 6) Eu sunt Domnul şi nimeni altul! Afară de Mine nu este Dumnezeu, să se ştie de la răsărit şi până la apus că nu este nimic afară de Mine! Eu sunt Domnul şi nimeni altul! Că aşa zice Domnul, Care a făcut cerurile, Dumnezeu, Care a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit; şi nu în deşert l-a făcut, ci ca să fie locuit: Eu sunt Domnul şi nu este altul!” (45, 5-6, 18).

Cu adevărat mare este acest Praznic al Întrupării, minunată este cetatea construită de Singurul Dumnezeu: unirea Creatorului cu creatura.

Lăsați un răspuns