Blog

Cu ceva vreme în urmă s-a desfășurat la Mănăstirea Putna, într-un cadru select, un simpozion cu tema „Etica memoriei”. Tema mi s-a părut, iniţial, una la îndemînă. Cunoșteam și cunosc încă oameni care se situează de partea memoriei integre, integrale, nepervertite. Cu o parte am fost în relaţie directă, pe alţii i-am citit cu admiraţie, le-am cunoscut poveștile. Există pentru majoritatea indivizilor maturi din societatea noastră simptomul „memoriei ultragiate”. Istoria recentă a fost, fără îndoială, o probă de manipulare a memoriei, de falsificare a acesteia, a fost locul unui abuz continuu. Mă întreb, însă, dacă un tînăr de pe stradă, născut după căderea lagărului comunist, mai are aceeași înţelegere pentru apropierea celor doi termeni: etică și memorie? Etica e, într-o accepţie mai generală, știinţa realităţii morale, ea se ocupă cu cercetarea problemelor de ordin moral, încercînd să livreze răspunsuri la întrebări precum: ce este binele/răul? cum trebuie să ne comportăm? Intrarea într-un concert de ţări, într-o Europă mare, ţine de firescul evoluţiei istoriei. Numai că pare să existe un preţ al acestei alinieri: renunţarea la propria memorie, asumarea unei memorii colective, aneantizarea culturilor mici care devin amănunte într-un concept care acţionează ca un creuzet. În final, va cîștiga cel care își va impune propria memorie, propriul adevăr. Pentru că memoria, într-o accepţie mai largă este și o chestiune de adevăr. Dar tînărul, pomenit mai sus, născut într-o perioadă de aglutinare a civilizaţiilor, mai distinge în corul de „voci ale memoriei colective” gena sa istorică? Mai are vreo motivaţie ca să facă această distincţie?

Un mare gânditor al vremurilor noastre, Tzvetan Todorov, într-un excelent eseu, „Abuzurile memoriei”, spune cîteva lucruri de netăgăduit: „Memoria înseamnă neapărat selecţie. A păstra fără a selecta nu reprezintă încă o chestiune de memorie. Ceea ce reproșăm călăilor hitleriști și staliniști nu e faptul că reţin unele elemente din trecut și nu pe toate – nici noi înșine nu am proceda altfel – ci faptul că își arogă dreptul de a controla ce elemente se reţin. Nici o instanţă superioară din stat nu ar trebui să poată spune: nu aveţi dreptul să căutaţi singuri adevărul lucrurilor, cei care nu acceptă versiunea oficială a trecutului vor fi pedepsiţi. Este pusă în joc definiţia însăși a vieţii în democraţie: indivizii, ca și grupurile, au dreptul de a ști, deci și de a-și cunoaște și de a-și face cunoscută propria istorie; nu puterea centrală trebuie să le-o interzică sau să le-o permită. Nu e rolul legii să scrie istoria, ajunge să condamne calomnia sau incitarea la ură rasială.”

La prima venire în București, în 1991, la sfîrșitul unei lansări de carte, Virgil Ierunca spunea un lucru care atunci părea fără sens pentru noi: „Care este astăzi lucrul cel mai urgent? Care este aici și acum lucrul cel mai urgent? Să nu uităm. Să nu uităm împreună…!”. Și aici putem aduce în discuţie ceva din înţelepciunea scrierilor din Pateric, unde se spune: „Există un mare păcat, acela de a nu uita; există însă un și mai mare păcat, acela de a uita”.

O fiinţă aculturală este acela care nu și-a însușit niciodată cultura strămoșilor sau care a uitat-o sau a pierdut-o. Ce se va întîmpla cu tînărul pomenit mai înainte, care a deschis ochii în miezul unei culturi eclectice, în care prezentul este media dintre trecut și viitor? Mai este el responsabil faţă de cultura naţiei din rîndul căreia provine? Nu s-a schimbat paradigma socială, umană, morală chiar prin schimbarea contextelor? Se știe însă că memoria este necruţătoare cu cei care nu iau în seamă forţa răului din istorie de a reveni.

Avem, însă, la îndemînă, ca naţiune, ca societate, un reper extraordinar care poate da sens memoriei imediate, care poate valoriza etic istoria recentă. Este vorba de Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenţei, de la Sighetul Marmației, realizat și administrat de Fundaţia Academia Civică, la inițiativa scriitorilor Ana Blandiana și Romulus Rusan. În 1998 Consiliul Europei așeza Memorialul de la Sighet printre principalele locuri de păstrare a memoriei continentului, alături de Memorialul de la Auschwitz și Memorialul Păcii din Normandia. În documentele și textele care au concurat la crearea cadrului de idei și principii al Memorialului se specifică: „Cea mai mare victorie a comunismului - o victorie relevată dramatic abia după 1989 – a fost crearea omului fără memorie, a omului nou cu creierul spălat, care nu trebuie să-și amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism.” Realizarea Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenţei este o formă de contracarare a acestei victorii, un mijloc de resuscitare a memoriei colective. Format din Muzeul de la Sighet și din Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, cu sediul în București, precum și organizator al Școlii de Vară, Memorialul este o instituţie a Memoriei, unică în felul ei prin faptul că este în același timp institut de cercetare, de muzeografie și de învăţământ.” La întrebarea „Poate fi reînvăţată memoria?”, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenţei din România este un convingător răspuns afirmativ. Pentru că fără memorie și implicit, fără istorie, orice „proiect de ţară” este o schiţă politicianistă creionată pe genunchi, ipocrită, fără nicio valoare.

Adrian Alui Gheorghe