Blog

Mănăstirea Sfântul Dimitrie cel Nou s-a bucurat, în cea de-a treia duminică a Postului Mare, de vizita Înaltpreasfințitul Părinte Nicolae și de un număr mare de credincioși care i-au trecut pragul. Păstorul nostru a dorit să ne întărească la mijlocul Postului Mare, în duminica Sfintei Cruci, și ne-a lăsat un frumos cuvânt de învățătură, din care redăm câteva fragmente. A fost o sărbătoare frumoasă și Îi mulțumim bunului Dumnezeu pentru acest mare dar, pe care l-a făcut obștii noastre.

„Oricine dorește să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și sămi urmeze Mie (Marcu 8, 34)”. În aceste cuvinte ale Mântuitorului găsim în primul rând un îndemn la libertatea noastră. „Oricine dorește să vină după Mine”– dintru început ne minunăm, căci Dumnezeu S-a coborât din slava Sa și a luat chipul nostru uman și S-a lăsat răstignit pe cruce, a murit ca să treacă prin moarte la viață și totuși, nu ne forțează cu nimic. Dumnezeu, Cel Care l-a creat pe om liber, și în această lucrare a răscumpărării, a mântuirii, îi respectă libertatea omului. Iar primele cuvinte ale Mântuitorului sunt îndemn la libertatea noastră. Dacă dorim să fim urmași ai lui Hristos, trebuie să împlinim cele trei etape pe care le anunță: „să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-mi urmeze Mie.” În engleză ați auzit: let him deny himself, adică, în română s-ar traduce – să ne negăm pe noi înșine. De ce să ne ceară Dumnezeu să ne negăm pe noi înșine?! Însă aceasta nu însemnă a ne lepăda darurile, personalitatea noastră, ci înseamnă a lăsa de-o parte tocmai ceea ce pune piedică întâlnirii noastre cu Dumnezeu, tocmai ceea ce ține de egoismul nostru, prin care nu Îl lăsăm pe Dumnezeu să vină în viața noastră. Ca să înțelegem mai bine ce înseamnă a ne lepăda de noi înșine trebuie să privim la Hristos Însuși, Care S-a lepădat. Dacă Dumnezeu Însuși a venit și S-a deșertat pe sine și a luat chipul nostru ca să ne mântuiască pe noi, cum am putea noi să redobândim „Chipul slavei lui Dumnezeu”, decât imitându-L pe Dumnezeu Însuși, pe Hristos făcut om? Și noi trebuie să le lăsăm pe ale noastre, pe cele la care ținem. Nu putem să dorim să ne mântuim, adică să dobândim comuniunea cu Dumnezeu, să lăsăm ca lumina Dumnezeirii să strălucească pe chipul nostru, decât dacă Îl imităm pe Hristos Însuși. Și să lăsăm acestea care țin de egoismul nostru, de patimile noastre, să ne deșertăm de ceea ce ne umple pe noi, ca să-L lăsăm pe Dumnezeu să vină. Nu se poate coborî Dumnezeu în sufletul nostru care este arhiplin de toate ale noastre. Trebuie să deșertăm paharul.

„Să-și ia crucea sa”– iarăși un cuvânt greu, mai ales dacă ne amintim că le zice aceasta ucenicilor, dar și mulțimii. Când le-a rostit, toți s-au gândit ce înseamnă luarea crucii atunci, care era o pedeapsă teribilă, o pedeapsă foarte dureroasă. Însă crucea aceasta pentru noi nu înseamnă să ne lăsăm răstigniți. Sfântul Pavel ne lămurește în două locuri: la Galateni – „cei care sunt ai lui Hristos să-și răstignească trupul cu toate patimile și toate poftele (5, 24)”. Ceea ce am zis despre deșertarea de sine se continuă cu luarea crucii. Iar în Epistola către Romani: „Vă îndemn, fraților ca să vă înfățișați trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca pe închinarea voastră duhovnicească (12, 1)”. Iată ce înseamnă să ne luăm crucea, să arătăm trupul nostru ca pe o jertfă care să se sfințească și care să devină închinarea noastră duhovnicească. Cât de potrivite sunt aceste cuvinte când ne rugăm și postim și încercăm ca și trupul să participe la o jertfă duhovnicească. Dacă vrem să fim urmași ai lui Hristos, vom trece și noi prin aceste lepădări de noi înșine, prin aceste răstigniri ale patimilor și poftelor și vom ajunge și noi la Înviere, adică la comuniunea cu Dumnezeu. Și v-aș îndemna să petreceți cele patru săptămâni de post cu această preocupare, întrebându-vă: oare ce înseamnă pentru mine să devin creștin? Amin!