Blog

Sfântul Grigorie Teologul s-a născut în anul 330, în cetatea Nazianz, parte a Capadociei. Părinții săi, Nona și Grigorie erau de neam bun și credincioși, mama sa având încă de la început dreapta credință, iar tatăl său convertindu-se ulterior și devenind episcop al Nazianzului.

Iubitor de carte, merge în orașe precum, Cezareea Capadociei, Palestina și Alexandria, pentru a-și desăvârși învățătura. În Atena îl întâlnește pe cel de care îl va lega o prietenie deosebită, pe Sfântul Vasile cel Mare, alături de care se va însoți în lucrarea virtuților. Străduindu-se împotriva arianismului, în ciuda dorinței sale pentru pustie, este nevoit să accepte preoția și conducerea episcopiei din Sasima. Mai târziu, devine și episcop al Constantinopolului.

Denumirea de Teologul (Cuvântătorul de Dumnezeu), a primit-o ulterior din partea Bisericii, datorită vastei sale opere scriitoricești ce cuprinde cuvântări, scrisori și poeme, și în special datorită celor „Cinci Cuvântări Teologice” ținute la Constantinopol, care expun și apără învățătura despre Sfânta Treime.

Ampla sa operă poetică împletește teologia înaltă cu sensibilitatea sufletului său și a fost elaborată spre sfârșitul vieții. Scopul poemelor era acela de a întări învățătura creștină prezentată într-o formă artistică și de a combate ereziile. Sfântul Grigorie a scris aproximativ 20.000 de versuri, clasate în poeme teologice dogmatice și morale și în poeme istorice. Poemele istorice cuprind o serie de poezii autobiografice, cele mai multe fiind scurte epigrame și epitafe.

Sfântul Grigorie a trecut la Domnul pe data de 25 ianuarie în Nazianz, urmând ca mai târziu, Împăratul Constantin VII Porfirogenetul (913-959) să mute moaștele sale în biserica Sfinții Apostoli, din Constantinopol. Prezentăm câteva poeme de ale sale.

Către Hristos

Ce tiranie e aceasta? Am venit în viață. Bine. Dar atunci de ce mă răsucește cu valurile ei uriașe? Voi spune un cuvânt îndrăzneț, dar totuși îl voi spune: Dacă n-aș fi al Tău, mi s-ar fi făcut o nedreptate. Ne naștem, ne destrămăm, ne împlinim; dorm, stau culcat, priveghez, merg; suntem bolnavi, ne este bine, avem plăceri și dureri. Avem parte de anotimpurile soarelui, de cele ale pământului, murim și trupul ne putrezește. Acestea sunt proprii și animalelor, care au faimă proastă, dar n-au nici o vină. Ce am mai mult de ele? Nimic decât Dumnezeu. Dacă n-aș fi al Tău, mi s-ar face o nedreptate, Hristoase al meu!

Către sine însuși

Unii cinstesc aurul, alții argintul, iar alții o masă grasă, jucării ale vieții acesteia. Alții frumoasele țesături de mătase, alții câmpurile pline de spice, iar alții staulele cu dobitoace. Pentru mine însă bogăția mare e Hristos, pe Care fie să-L văd cândva curat cu mintea goală, iar celelalte să le aibă lumea.

Despre dorința de Dumnezeu

Maica mea, de ce m-ai născut, de ce m-ai născut plin de multe dureri? De ce m-ai dat acestei vieți purtătoare de spini? Dacă ai fi străbătut-o fără griji, ca unul fără de trup, atunci e mare minune. Iar dacă ai fost supusă lor, atunci nu m-ai născut iubindu-mă. Orice om străbate în viață o altă cale: unul taie brazdele câmpului, altul brăzdează marea; unul e vânător, altul ține în mâna sa lance; unul se pricepe la cântat, altul câștigă premii în arenă. Soarta mea e Dumnezeu, dureri multe și a fi istovit aici de o boală urâtă. Mușcă-mă, mușcă-mă, necruțătoareo! Cât timp încă? Bucuros te voi lăsa numaidecât împreună cu suferințele-ți grele. Maica mea, de ce m-ai născut, dacă nu pot să-L cunosc și să-L exprim pe Dumnezeu cât doresc? O mică strălucire a Treimii cerești cu lumină egală mi-a învăluit ochiul minții, dar cea mai mare parte mi-a scăpat – și mă doare – ca un fulger care repede zboară înainte de a mă fi putut sătura de lumina lui. Dar dacă aș ajunge acolo, iubită Treime, n-aș mai face reproșuri pântecului maicii mele. Am fost născut pentru bine. Ci mântuiește-mă, mântuiește-mă, Cuvinte al lui Dumnezeu, și smulgându-mă din noroiul amar, du-mă la o altă viață, unde mintea curată nemaiascunsă de un nor întunecos, dănțuiește în jurul Tău Cel plin de strălucire!

Epitaf despre sine însuși

Întâi de toate, Dumnezeu m-a dăruit unei mame luminoase care s-a rugat pentru mine.
În al doilea rând, m-a primit din pântecul ei ca pe un dar plăcut.
În al treilea rând, o masă [euharistică] neprihănită m-a salvat când muream.
În al patrulea rând, Cuvântul mi-a dat un cuvânt cu două tăișuri.
În al cincilea rând, fecioria m-a învăluit în vise plăcute.
În al șaselea rând, am purtat preoția într-un gând cu Vasile.
În al șaptelea rând, Dătătorul-de-viață m-a răpit din sânul adâncurilor.
În al optulea rând, a curățit prin boală mâinile mele.
În al nouălea rând, am introdus, o, Împărate, Treimea în Roma cea tânără.
În al zecelea rând, am fost lovit cu pietre de prieteni.

Alt epitaf

Îngeri fulgerători care înconjurați în cercuri infinite strălucirea egală a Dumnezeirii Celei în Trei Lumini, primiți pe Grigorie nevrednicul, dar totuși preot.