Blog

A opta seară duhovnicească a avut ca temă centrală un dulce dar al sufletelor noastre, Maica Domnului.

Maica Domnului a împlinit prin excelență dialogul darului pe care părintele Dumitru Stăniloae îl descrie foarte frumos: „Dialogul darului între Dumnezeu și om este că fiecare se dăruiește celuilalt. Dar omul nu are ce să dea lui Dumnezeu de la sine. Dumnezeu Se bucură ca omul să renunțe la unele din darurile primite, întorcându-le. Acesta este sacrificiul omului. Prin aceasta el arată că recunoaște că toate le are de la Dumnezeu ca dar și-I aparțin Lui.”

Maica Domnului este în multe feluri un dar al lui Mesia. Mai întâi, pentru că s-a făcut pe sine dar, apoi este dar prin însăși frumusețea sufletului său și nu în ultimul rând, este dar ca model și iubire (slujire, mijlocire, mângâiere).

S-a făcut dar pe sine urmând cele pe care Sfânta Ana, mama sa, i le-a spus atunci când a dus-o la Templu, la vârsta de trei ani, împlinind făgăduința pe care a făcut-o lui Dumnezeu: „Mergi fiică, ca să fii Celui ce te-a dat, și Dar și tămâie cu bun miros. Intră în cele neintrate și cunoaște Tainele, și te gătește să fii lui Iisus Hristos sălășluire veselă și frumoasă, Celui ce dăruiește lumii mare milă” (Stihoavna Vecerniei Intrării în Biserică a Maicii Domnului). Evidențiind dialogul darului și mai ales darul pe care Dumnezeu l-a așezat în Maica Domnului, Sfântul Grigore Palama spune: „Toate virtuțile de care au avut nevoie toți cei care din veac au fost împărtășiți cu cele mai bune pentru a se face mai buni, și toate cele dăruite de Dumnezeu, pe acelea, atât oamenii cât și îngerii, le-au avut în parte, însă Maica Domnului, primindu-le desăvârșit pe toate și numai ea toate plinindu-le și numai ea pe toate covârșind-le cum nu se poate spune.”

Maica Domnului este dar în sine, iar aceasta o vedem cel mai bine în Axionul Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare: „De tine se bucură, ceea ce ești plină de har, toată făptura, soborul îngeresc și neamul omenesc; ceea ce ești biserică sfințită și rai cuvântător...” Iar prezența sa o simțim în icoanele ei prin care ne împrumută puțin din harul său. Este bucurie și har pentru toți, îngeri și oameni.

Pentru noi, Maica Domnului este dar, prin faptul că ne este model și prin ceea ce face direct pentru noi. Ca model s-a făcut roabă smerită Domnului, apoi s-a făcut Maică, iar de aici învățăm iubirea de neegalat față de Fiul ei, care ne poate inspira și pe noi. Apoi ucenică, slujitoare și următoare a Cuvântului. Sfântul Ioan, a cărui Evanghelie e plină de simboluri, o prezintă pe Maica Domnului în doar două pasaje: Cana Galileii și Răstignirea, începutul și sfârșitul misiunii. Iar asta poate arăta că a fost cu El de la început până la sfârșit, adică mereu.

Ca roabă, dăruită total Domnului ne-o descrie Arhimandritul Zaharia Zaharou: „Retragerea ei „isihastă” în rugăciune, în Sfânta Sfintelor, adică desăvârșita ei moarte față de lume și înfățișarea sa heruvimică înaintea Dumnezeului celui Viu, Dumnezeul părinților săi. Ea a uitat poporul său și casa părintelui său (cf. Psalmul 44, 12) și, în schimb, înălța către Dumnezeu rugăciuni de cerere pentru mântuirea întregii lumi. A doua ei virtute este smerenia. Precum ea însăși spune, Domnul „a căutat spre smerenia roabei Sale” (Luca 1, 48). „Nimicnicia” adâncii și desăvârșitei sale smerenii a devenit „materia” din care Cel Preaînalt a lucrat rezidirea neamului omenesc.” Pe toate le-a primit fără cârtire, fără apărare, chiar și atunci când viața ei putea fi pusă în pericol.

Calitatea sa de maică o descrie frumos și adânc părintele Dumitru Stăniloae: „Unirea dintre mamă și fiu este tot timpul, dar mai ales în timpul purtării fiului în pântece, atât de mare încât mama trăiește toate ale fiului fără a se confunda cu el. E o taină ce ține de prezența sufletului în prunc de la conceperea lui. E taina iubirii maxime între mamă și prunc, care-i unește fără să-i confunde. [...] Astfel în glasul Mariei, auzit de maica sa, pruncul Elisabetei a simțit puterea pruncului dumnezeiesc din care iradia Duhul Sfânt prin glasul Maicii ce-L purta în pântecele ei.”

Iubirea dintre Maica Domnului și Fiul său nu poate fi pusă în cuvinte. Sfântul Siluan Athonitul spune despre aceasta: „Noi nu ajungem la plinătatea iubirii Maicii Domnului și de aceea nu putem înțelege pe deplin întristarea ei. Iubirea ei era desăvârșită. Ea iubea nemăsurat de mult pe Dumnezeul și Fiul ei, dar iubea cu o mare iubire și norodul. Și ce n-a trăit ea atunci când oamenii pe care-i iubea atât de mult, și a căror mântuire o dorea până la capăt, au răstignit pe Fiul ei prea iubit? Nu putem pricepe aceasta, pentru că în noi iubirea de Dumnezeu și de oameni e puțină” și cere și pentru noi aceasta: „O, Fecioară Preacurată, Maica lui Dumnezeu, spune-ne nouă, copiilor tăi, cum iubeai pe Fiul și Dumnezeul tău când trăiai pe pământ? Cum se veselea duhul tău de Dumnezeu, Mântuitorul tău? Cum priveai fața Lui preafrumoasă cu gândul că El este Cel căruia îi slujesc cu frică și dragoste toate puterile cerești?”

Legat de relația noastră cu Maica Domnului, părintele Arsenie Papacioc zicea: „Un păcătos a spus Maicii Domnului: „Arată-te, că-mi ești mamă”, iar ea îi răspunse: „Arată-te și tu, că-mi ești fiu”. Prin păcatele noastre supărăm pe Maica Domnului, care ne este mamă. Haideți să-i arătăm și noi că-i suntem fii!” și „Cât poate Dumnezeu cu puterea, poate și Maica Domnului cu rugăciunea! Este la dispoziția fiecărui creștin. Nu există o rugăciune cât de mică, trăită, să nu te audă Maica Domnului, să nu coboare.”

Cea mai veche rugăciune păstrată către Maica Domnului datează din sec. III-IV: „Sub milostivirea ta scăpăm, Născătoare de Dumnezeu. Rugăciunile noastre nu le trece cu vederea în nevoi, ci din primejdii ne izbăvește pe noi, una curată, una binecuvântată.” Aceasta e dovada cea mai bună că următorii lui Hristos, creștinii, și-au pus mereu nădejdea în Maica Domnului și că au înțeles dintotdeauna că Maica Domnului este dar al lui Mesia pentru noi.