Blog

Luna aceasta, în a 31-a duminică de după Rusalii, s-a citit în bisericile noastre o foarte frumoasă Evanghelie, a Orbului din Ierihon: În vremea aceea, pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb ședea lângă drum, cerșind. Și, auzind el mulțimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Și i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Atunci el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! (Luca, 18, 35-38) El când a zis Fiul lui David, a zis implicit, Mesia, adică Cel uns (în ebraică), Cel așteptat de popor și despre care se știa că este din neamul lui David, motiv pentru care Îl și numeau așa. Deci, când spunem Fiul lui David în acest context, spunem Mesia, adică Hristos (în greacă). Așa că, orbul a zis de fapt, Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Și cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, miluiește-mă! (18, 39) adică, Hristoase, miluiește-mă! Și oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; și apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voiești să-ți fac? Iar el a zis: Doamne, să văd! Și Iisus i-a zis: Vezi! Credința ta te-a mântuit. Și îndată a văzut și mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Și tot poporul, care văzuse, a dat laudă lui Dumnezeu. (18, 39-43)

Părinții Bisericii spun că în această pericopă evanghelică este vorba despre Rugăciunea lui Iisus, pe care o avem noi în tradiția noastră ortodoxă. Sfântul Sofronie Saharov vedea în această rugăciune a orbului felul în care trebuie practicată Rugăciunea inimii – Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine, păcătosul. Adică, așa trebuie strigat, când ne rugăm cu rugăciunea inimii, către Dumnezeu. De exemplu, în contextul lumii moderne în care viețuim, când suntem înconjurați din toate părțile de materialism, de necredință, de întuneric, e foarte ușor în acest cadru să ne simțim asemenea orbului și să strigăm: Unde ești, Doamne? Nu vedem nimic, suntem copleșiți de furtuni, de singurătate, de minoritatea duhovnicească în care ne aflăm, căci foarte puțini oameni se preocupă de cele ale lui Dumnezeu în zilele noastre. Astfel, ne putem simți striviți de toate acestea și cumva e firesc să strigăm cu rugăciunea orbului.

Dar poate că așa trebuie să ne rugăm tot timpul noi, creștinii, până Îl vedem pe Hristos viu, sau până intrăm în prezența Lui. Sfinții Părinți spun că nu doar călugării, ci tot creștinul trebuie să se roage cu Rugăciunea inimii. De multe ori poate ne oprim după primul strigăt. În Evanghelie am văzut că au fost două, deși e posibil ca orbul să fi strigat mai mult. Noi pare că ne oprim prea repede din strigătul nostru, după ce primim puțin har. Cum zicea și părintele Arsenie Papacioc, noi dobândim puțin har, apoi ne rugăm să tot simțim acea bucurie. Ei bine, aceasta nu prea este rugăciune adevărată. Părintele spunea că rugăciunea adevărată este aceea care este ruptă din inimă. Trăirea, simțirea inimii este cea mai importantă când ne rugăm. Cam asta ne cere Dumnezeu. Că El ne dă harul Său, este altceva. Treaba noastră este să ne strigăm inima. Dacă este inimă de om, are nenumărate lucruri în ea care se cer auzite de El. Cu acest strigăt al orbului care vrea să vadă devenim vii, fără să ne dăm seama.

Așadar, în rugăciunea noastră, în strigătul nostru, ar trebui să mergem până la capăt. Iar capătul este acesta: să vedem. Ce vrei? întreabă Mântuitorul, Să văd!, Vezi! Mântuitorul în general vorbește foarte scurt. Dar orbul a ajuns până în fața Sa. A parcurs drumul. Deci bine ar fi să nu ne oprim din strigăt, până nu intrăm în prezența Lui. Pentru că a intra în prezența Lui e posibil, iar aceasta reprezintă tot o vedere. Nu una cu ochii, ci una integrală, pentru că Îl simțim și ne vorbește fără cuvinte.

Am încheia cu un strigăt al Sfântului Siluan Athonitul, care ne poate furniza mult material pentru meditație:

Unde ești Tu, Doamne? Unde ești Tu, Lumina mea? De ce Ți-ai ascuns fața de la mine?

De multă vreme sufletul meu nu Te mai vede și tânjește după Tine și Te caută cu lacrimi: Unde e Domnul meu? De ce nu-L mai văd în sufletul meu? Ce-L împiedică să vieze în mine?

Iată ce: nu este în mine smerenia lui Hristos și iubirea de vrăjmași.