Iar după ce alergi tot pământul în picioarele goale, dupa ce te înțepi și te doare, dupa ce ți se oferă milioane de perechi de pantofi falși, care doar te-ar împiedica, ajungi în cele din urmă la cei adevărați, la pantofii tăi. Apoi ești pregătit, nu știi cum și nici când s-a sfârșit munca de căutare, dar te simți pregătit să oprești această alergare inutilă și să începi drumul cel real.
Mult timp al zilelor mele l-am risipit încercând să fiu altfel decât așa cum sunt. Fiind înconjurată de nenumărate „modele” puternice prin acea perfecțiune aparentă a zilelor noastre, am crezut că așa trebuie să fiu. Am asociat atât de greșit sensibilitatea, blândețea, căldura umană cu slăbiciunea. Vedeam atitudinea liniștită, delicată ca fiind una ștearsă, neimportantă. Căderile erau interzise, destinate mereu celorlalți și nu mie. Trebuia să fiu mereu văzută, altfel, nu existam. Și sigur, nu existam, cel puțin nu în varianta care cerea mereu doar locul din centrul atenției. Ani de luptă, ore întregi în care nu făceam decât să mă conving că sunt altfel decât așa cum sunt. Mult chin interior când nu reușeam să fiu așa cum „trebuie”. Însă adevărata-mi fire ieșea adesea la suprafață, așa cum lumina iese chiar și pe sub ușă, atunci când o închizi. Dincolo de atitudinea indiferentă, indestructibilă, mai mereu la braț cu gluma, mă suprindeam câteodată, vibrând în fața unor versuri, plângând durerea unui bătrân sau tremurând de frică în fața unor obstacole. Firesc, după multe măști încercate, a venit și întâlnirea cu mine. Căci devenise obositor să mă „machiez” în fiecare zi. Cu o „mine” pe care nu o prea cunoșteam, căci fusesem atâta vreme în căutarea alteia...
Prima oglindă clară a fost neliniștea permanentă, stare de nemulțumire pe care o aveam, o constrângere de a spune sau a face totdeauna lucrurile într-un anumit fel, apoi, iubirea lui Dumnezeu descoperită prin cuvintele duhovnicului meu, care mi-a vorbit mereu din interiorul sufletului meu către urechi. Sufla praful de pe porțiuni întregi de suflet, acoperite cu acestă luptă falsă. Îmi amintesc și acum prima spovedanie, repet în gând vobele pe care mi le-a spus, sunau atât de diferit față de felul în care mă plăsmuisem... Ulterior, ușor, ușor, lupta mea s-a transformat... Voiam să îmi găsesc chipul, sufletul... și slavă Domnului, s-a întâmplat. După nenumărate încălțări, am găsit perechea potrivită pentru mine. Masca îmbibată cu greșeli a crăpat, apoi a dispărut.
Acum, purtând lupta cea bună, iată mi-am gasit pantofii, erau la poarta sufletului meu, în țara inimii mele. Sunt simpli și curați, mult prea curați, fiindcă nu i-am purtat ani de zile. Dar acum mă simt ceva mai pregatită, m-am încălțat cu cei potriviți. Am dat la o parte bocancii greoi în care mă împotmoleam. Acum e bine, în aceștia e multă primăvară. Și nu aleargă, ci plutesc, iar când plouă, se udă, dar nu se strică și nici nu mă părăsesc. Căci sunt curajoși, lor doar li s-a spus că nu sunt, știu însă că nu e așa, deoarece indiferent de vreme, au continuat.
În pantofii mei e soare, poezie și luptă. O luptă caldă acum. Ei nu sunt prea departe de pământ, dar sigur nici lipiți de el. Sunt fideli. Deși purtători de primavară, când venea iarna, în loc să-i încălzesc la piept, îi luam și îi azvârleam în frig, din ură și disperare, pentru că mai alunecau uneori pe zăpadă. Eu am uitat și am uitat constant de sufletul meu drag, l-am rănit neîncetat. Noroc cu Bunul Dumnezeu care m-a așteptat, m-a mângâiat și care încă o face... Duios și cald, pe creștet de suflet.
Pantofii mei sunt imperfecți, puțin tociți în vârf de așteptare, puțin timizi din auzite, dar blânzi și curajoși, doar fie vară, fie toamnă, ei plutesc. Plutesc neîncetat, cu stângăcie, dar strălucesc prin străduință. Iar când lupta e în toi, mai scutură din ei un pic de primăvară și iese soarele.
Eu nu mai vreau să-mi dau pantofii jos! Ci îmi doresc să merg cu ei la luptă, căci m-am săturat de bietele-mi picioare goale, de bocanci și pietre. Eu am pantofii mei cu primăvara și poeme, plini de căderi, dar cu nădejdea reușitei! Doamne ajută!
Mihaela Dumitru
Română 
English