Blog

Evanghelia din prima duminică a lunii noiembrie, de la Sfântul Luca (16, 19-31), ne-a vorbit despre „un om bogat, care se îmbrăca în porfiră și în vison veselindu-se în toate zilele în chip strălucit” și despre săracul Lazăr, care „zăcea înaintea porții lui, plin de bube. Poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar și câinii venind, lingeau bubele lui”. Avem aici o imagine plină de contraste creată de Mântuitorul intenționat pentru a vedea deosebirea dintre cele două persoane. Este cea mai contrastantă imagine posibilă.

Știm cu toții pilda aceasta și am auzit multe tâlcuiri ale ei. De regulă, nu prea simțim că această parabolă are legătură cu noi, pentru că, în mod evident, nu suntem atât de bogați și nu ne veselim în chip strălucit zi de zi și, la fel, nu suntem nici săraci ca Lazăr. Așa că ne este greu să ne raportăm la această parabolă.

Dar vom încerca să aducem o nouă perspectivă de la Sfântul Simeon Noul Teolog. În comentariul la parabola Înfricoșătoarei Judecăți (cf. Matei 25, 31-46), Sfântul Simeon a folosit un limbaj mistic. De parcă Hristos Însuși ar vorbi cu cei de-a stânga, Sfântul Simeon spune: „Am flămânzit după întoarcerea și pocăința ta, și nu mi-ai dat de mâncare; am însetat după mântuirea ta, și nu Mi-ai dat să beau; am fost în închisoarea foarte strâmtă, murdară și întunecoasă a inimii tale, și n-ai vrut să Mă cercetezi și să Mă scoți la lumină; ai știut că zăceam bolnav în neputința ușurătății și nelucrării tale, și nu Mi-ai slujit prin lucrurile și faptele tale cele bune”.

În realitate, noi am primit cel mai mare dar la botezul nostru – pe Hristos, Icoana din adânc (titlul buletinului nostru) – dar acum este ca și cum El ar fi adânc îngropat în noi, acoperit de multele lucruri din inima noastră, în general, lucruri rele. Prin fiecare faptă bună, prin fiecare rugăciune, prin fiecare postire, prin fiecare pocăință, trebuie să săpăm adânc în noi să ajungem la El și să-L descoperim. Căci El a spus: „Fericiți cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Dacă am face acest lucru – adică să ne curățăm inimile – L-am vedea, L-am afla în noi înșine.

Perspectiva Sfântului Simeon este foarte bogată în interpretări, inclusiv pentru pilda noastră. Să ne uităm la acest om bogat și să ne uităm la noi înșine. Nu suntem noi bogați? Din punct de vedere material, cei mai mulți dintre noi nu suntem. Dar când ne gândim la diferitele daruri pe care fiecare dintre noi le are, precum înțelepciunea, frumusețea, tinerețea, sănătatea și multe altele, fiecare dintre noi are bogății și fiecare dintre noi este un om bogat.

Dar ce facem cu aceste avuții? Dacă stăm să ne gândim, vom vedea că ne asemănăm omului bogat. Ne bucurăm de bogățiile noastre și le folosim pentru noi înșine, ignorându-i pe ceilalți și pe Dumnezeu de cele mai multe ori.

Și care este cea mai mare bogăție pe care o avem? Este viața însăși. Suntem plini de viață. Este un dar. Domnul ne-a dat-o. Dar este a noastră și facem ce vrem cu ea. Și ce facem? Cât din viața noastră, cât din noi înșine, cât din cele mai bune momente ale noastre oferim celorlalți?

Să menținem această perspectivă în fața ochilor noștri. Să ne gândim că noi suntem omul bogat prin feluriții talanți pe care îi avem sau prin cea mai mare bogăție care este viața însăși. Și să ne gândim la Lazăr ca la Însuși Hristos cerșind la ușa sufletelor noastre pentru o firimitură, ca să Se hrănească. Dacă vom medita asupra ei, vom vedea că realitatea din viața noastră, din sufletul nostru se apropie chiar foarte mult de această imagine din pildă. Suntem omul bogat care degustă, se bucură din plin de viață mai toată ziua, în fiecare zi, și ne pasă foarte puțin de Hristosul nostru.

Omul bogat este imaginea unei persoane închise și autosuficiente. Nu este nicio cale prin care Dumnezeu să intre. Și din nou, dacă ne gândim la noi înșine, poate că de cele mai multe ori ne petrecem viața doar cu treburile personale, slujind egoismului, iar Lazăr ne imploră să ne deschidem. Dar rămânem închiși. În general, Evanghelia este o cale de deschidere; ne oferă toate căile de adevărată deschidere prin fapte bune, prin milostenie și prin toate cele pe care le conține.

Rămâne ca fiecare dintre noi să medităm asupra acestei perspective și să dorim să-I oferim ceva lui Hristos, dar ceva prețios pentru noi și pentru El. În ochii Domnului nostru tot ce ține de inima noastră este prețios. Așa cum spune Scriptura, toate lucrurile se cuvin lui Dumnezeu, în special pârga noastră (cf. Ieșire 22, 29; 23, 19, Solomon 3, 9, Iezechiel 48, 14 ș.a.). Așa ar trebui să încercăm să ne trăim viața: să-I mulțumim și să-I oferim lui Dumnezeu tot ce este bun în noi, pârga a tot ce este în noi, a bucuriei, a fericirii, chiar a durerii. Să-L facem părtaș la viața noastră.