Blog

Avem în Apostolul care s-a citit în a treia duminică a lunii noiembrie câteva îndemnuri la începutul Postului Nașterii Domnului.

Spune Sfântul Pavel către Efeseni: „Umblaţi ca fii ai luminii! – Cercând ce este bineplăcut Domnului” (5, 8-10). Aceasta trebuie să fie preocuparea noas­tră, să bineplăcem Domnului. Aceas­ta trebuie să fie întrebarea în fiecare zi a vieții noastre: „Am bineplăcut Ție, Doamne azi, măcar cu ceva?” Măcar am avut intenția? Măcar am avut dorința? Nu să fim cu totul prinși în tot felul de griji, în tot felul de preocupări, care se duc, care se risipesc ca și cum n-ar fi, cum ne arată timpurile în care trăim.

„Și nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă” (5, 11). Mai ales în­lăuntrul nostru, să ne delimităm de rău. Poate nu reușim să scăpăm de răul din noi, de patimi, de răutăți, de urâciuni, dar măcar să-i spunem lui Dumnezeu: „Doamne, nu le vreau!”. Și chiar să le urăsc. Spune în psalm: „Cu ură desăvâr­șită i-am urât pe ei” (Psalmi 138, 22). Patimile, răul din mine.

Aceasta este prima mișcare a omu­lui care încearcă să se curățească. Și spun Sfinții Părinți că ceea ce sufletul nu dorește, nu durează mult în noi. Deci eu dacă mă delimitez și nu vreau asta, nu vreau să fiu rău, lacom, desfrânat sau prins de orice altă patimă, îi spun Domnului: „Nu vreau, Doamne! Nu pot să nu fiu așa acum, acesta e stadiul în care sunt, dar măcar nu vreau.” Și dacă mă exprim în felul acesta, spun Sfinții Părinți că nu durează mult până mă eli­berez. Dar eu trebuie să mă așez, cum zice Sf. Pavel, „osândiți-le pe față”, fapte­le întunericului în voi, în noi, în fiecare din noi. Să le osândim pe față. Să știu că de fapt sunt cuprins de ele, dar să mă de­limitez de ele – nu le vreau.

„Deci luaţi seama cu grijă, cum um­blaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei în­ţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt” (5, 15).

Aici nu e raiul. Aici e pregătirea pentru viața de dincolo. Noi suntem în trecere aici. Să răscumpărăm momen­tul pe care îl petrecem aici pentru viața de dincolo. Acela e scopul nostru. Ce trebuie să lucrăm aici este spre aceasta, spre curățirea noastră de patimi și spre creșterea în iubire. Așa vom trăi dincolo, în și prin iubire.

„Vorbiți între voi în psalmi și în la­ude și în cântări duhovnicești, lăudând și cântând Domnului, în inimile voas­tre” (5, 19). Aceasta e o stare normală a unui creștin. Laudă și cântă în inima lui. Îl laudă pe Domnul. Și ne spunea nouă părintele nostru stareț de la Putna că era seminarist și la o mănăstire de maici, „N-am avut ce face și întreb o maică, care era îmbunătățită: «Ce faceți, maică? Mai cântă inima?». Maica era bătrână, îmbunătățită. Și-a răspuns așa, cu sme­renie. Zice: «Cântă, maică, că e proastă și nu știe de multe.»”. Nu știa inima ei să facă altceva decât să laude pe Domnul și să cânte Domnului. Asta e starea de creștin. O stare în care inima noastră la­udă și cântă Domnului.

Și încheie Apostolul: „Lăudând și cântând Domnului, în inimile voastre, mulțumind totdeauna pentru toate întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu Tatăl” (5, 19-20).