Uneori calcă cineva, în inima mea.
Calcă aprins, parcă s-o ia.
O măsoară în jos și-n sus.
Eu tac, ascult, și adăst supus:
O fi boala, o fi moartea,
nu mă răzvrătesc, asta mi-e partea.
Mă doare, dar nu mi-e frică
numai inima, se face mică, mică...
Într-o noapte pașii largi, tot mai largi...
– Domol, inimă, că te spargi!
Strig la ea: – Ești nebună?
Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:
– Omule, scoală, este El...
– Care El? Cine? Stai nițel!
– El, Domnul, gâfâie ea,
Ne măsoară cu pas de stea...
Eu dintr-o dată-mi încordez tăria
cataractă mă inundă bucuria...
Oh, Te-am prins, Doamne,
nu mai scapi, Te țin Prizonier...
– „Bine, zâmbi El, Ține-Mă o clipă”
– Ah, gemui, pier...
O clipă, inima mi se făcuse Cer.
Vasile Voiculescu
Română 
English