Blog

Într-un volum de memorii de închisoare din perioada comunistă de la Aiud mai ales, „Amintiri din întuneric”, preotul Nicolae Grebenea, cel care a copilărit cu Emil Cioran, povestește că a învățat pe de rost, în acele condiții, „Confesiunile Sfîntului Augustin”, o ediție în limba franceză. L-am întrebat pe părintele Iustin Pârvu, „beneficiar” al aceluiași tratament, dacă era posibil, nu fiindcă aș fi pus la îndoială cuvîntul lui Nicolae Grebenea, ci fiindcă nu îmi puteam imagina cum se întîmpla acest lucru. Iată ce mi-a răspuns părintele Iustin: „O carte circula numai în fascicule, pe pagini, aveam controlul exact al fiecărei pagini. Sfînta Scriptură era împărțită, cîte trei, patru pagini în fiecare celulă. Evanghelia lui Ioan, pentru că asta era cea mai interesantă, era cartea cea mai disputată. Plîngeam și citeam sub pătură, niciodată cărțile n-au fost citite atît de bine, niciodată cuvîntul nu a avut atîta înțeles. Citeam și învățam pe de rost, repetam în cursul zilei, ne adunam cînd puteam și reconstituiam interiorul unei cărți, fiecare dintre noi știa un fragment dintr-o carte, se identifica cu acesta. Ne transmiteam cum puteam paginile pe care le dețineam, cel mai adesea la WC, dimineața. Știți, poeziile lui Radu Gyr au fost salvarea noastră în închisoare, nu era deținut care să nu le știe, să nu le repete zilnic.»

Oamenii-cărți din nuvela lui Ray Bradbury, Fahrenheit 451, a demonstrat-o realitatea, nu au fost o ficțiune. Cum intrau cărțile în spațiul închisorii? Mi-a explicat tot părintele Iustin Pârvu: „Erau oameni care ieșiseră din pușcărie, dar care urmau să reia detenția, pentru că erau urmăriți, știau că li se dădea drumul doar ca să poată fi inculpați din nou. Ei, bine, ce făceau ei înainte de a fi arestați din nou? Își căptușeau hainele cu fascicule din cărți, din „Noul Testament” sau cu „Psaltirea” sau cu alte cărți de mare importanță pentru om în general. Unul își lua pe Sfîntul Augustin, altul își lua „Noul Testament” sau alte cărți, după cum considera el că trebuie să studieze, să se hrănească, să ajute și pe ceilalți. La un moment dat se găseau în temnița aceasta cărți care circulau mai ceva decît oamenii.» L-am întrebat pe părintele Iustin dacă poezia a fost acel pai de care să se agațe cu nădejde omul aflat la limita supraviețuirii, într-o închisoare comunistă. Răspunsul este edificator: «Poeziile se spuneau ca și rugăciunile, poeziile ne încălzeau …(…) Atît Nichifor Crainic, cît și Radu Gyr, Voiculescu, pentru noi au fost salvatorii, poate, a miilor și miilor de tineri care eram încarcerați în celulele Aiudului, ale Piteștiului, ale Gherlei. Poeziile lor au fost niște rugăciuni trăite, cu care tineretul s-a identificat în zilele acelea negre. Cînd ascultai sau învățai o poezie precum „Iisus în celulă” sau „Ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane!” sau „Fața lui Iisus”, sau alte poezii, care aveau un caracter atît de îmbărbătare, cît și de viață, de interiorizare, dar era și elan de dăruire, de jertfă, nu te mai simțeai că ești tu acolo, fie că asta se întîmpla după zece - doisprezece ani de temniță. Chiar dacă aveai pedeapsă de muncă silnică sau de temniță grea, trăiai mereu această viziune a acestor mari luptători.» Și mai spune părintele Iustin un lucru care esențializează o experiență limită: «Oamenii fără cultură, fără amintiri, fără o cultivare a răbdării nu pot rezista în condiții extreme…», ca mai apoi să conchidă: «O nație care n-are oameni de talent nu trăiește, ea se chinuie, tînjește și dispare.» Experiența istorică a demonstrat cu prisosință acest lucru, națiile care și-au pierdut energia spiritului și-au pierdut rațiunea de a exista, și-au pierdut, în final, rostul.

Adrian Alui Gheorghe