Blog

Catedrala Mîntuirii Neamului sau Catedrala Naţională nu este un deziderat apărut în aceşti ani, e mult mai vechi şi ţine de evoluţia Bisericii Noastre în relaţie cu naţia română, cu istoria noastră, cu tradiţia şi chiar cu cultura română. Mihai Eminescu a susţinut un asemenea deziderat, vorbind despre dimensiunea morală a unui asemenea edificiu, în acord cu celelalte catedrale din Europa. Avem nevoie de locuri de convergență, de situări simbolice care să adune energiile, aspirațiile, care să ne exprime identitatea.

Națiile așezate ale Europei au asemenea catedrale, nu e cazul să le enumerăm, sau să le amintim acum. Am auzit opinii, în vremea din urmă, care susţineau că nu am fi avut nevoie de o Catedrală Naţională, că este suficient să avem biserici mici, eventual de lemn, calde, pe măsura sufletului uman. Sunt de acord, pentru tine ca persoană, pentru rugăciune, pentru interiorizare e suficientă şi potrivită o biserică, mare sau mică, din sat sau din munţi. Dar printr-o catedrală te prezinţi, te reprezinţi, ca naţie. Te duci în Catedrala Naţională să te simţi parte dintr-o istorie care are suferinţa şi măreţia ei şi care s-a sprijinit pe credinţa în Dumnezeu. Iar naţia română, a cărei istorie este expresie a istoriei Bisericii, are nevoie de o asemenea reprezentare simbolică. Catedrala Naţională este, în esenţă, un monument dedicat memoriei lungului şir de eroi din istoria noastră. Ştiuţi sau neştiuţi, pomeniţi sau nu. De la eroii din războaiele unor Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, din războaiele de independenţă, din războaiele mondiale, pînă la eroii din închisorile comuniste, cei care au murit pentru demnitate şi conştiinţă naţională. Catedrala este un semn de respect pentru sacrificiu şi pentru demnitate.

Costurile Catedralei Naţionale, am aflat, sunt de o sută zece milioane de euro. Un calcul simplu, la o populaţie de 20 de milioane, cît suntem în statistici, ne arată că fiecare român contribuie la edificarea acestei catedrale cu aproximativ 5 euro. E o sumă derizorie, să recunoaştem, beneficiul de demnitate al fiecăruia valorează mult mai mult. Nu mai punem în balanţă preţul sîngelui vărsat pentru cauza naţională. Am auzit, de asemenea, voci care spuneau că am fi putut face cu banii aceştia şcoli sau spitale, drumuri sau aducţiuni de apă. Îmi permit să spun că avem instituţii ale statului, altele, care au în bugetele şi în obligaţiile lor să facă şcoli sau spitale, drumuri sau aducţiuni de apă. Dacă toate aceste instituţii ar lua modelul din Biserica Ortodoxă Română, la nivelul determinării şi al patriotismului, al generozităţii şi al responsabilităţii, al eficienţei, azi am fi în elita ţărilor din Europa.

Aspiraţiile mici crează oameni mici; aspiraţiile mari, crează oameni mari. Ce mai trebuie să fie Catedrala Naţională pentru noi? Cele cîteva mii de metri pătraţi trebuie să rămînă zonă liberă de ideologii, zonă liberă de meschinărie de orice fel, zonă ferită de orice fel de ură inter-etnică, o zonă în care iubirea de semen şi de neam să aibă rezonanţă, să vibreze, să impună. Catedrala Naţională e impunătoare, fiindcă trebuie să adune laolată trecutul şi prezentul ca premize pentru perspectivă. Spunea, recent, preşedintele Academiei Române, bravul Ioan-Aurel Pop: „Un om care-şi pierde amintirile devine un infirm, iar un popor care refuză să-şi cunoască dimensiunea vieţii numită convenţional trecut decade şi se stinge treptat. Fără conştiinţă istorică nu putem trăi în colectivităţi, inclusiv în acele colectivităţi numite popoare, naţiuni, state”. Nimic mai adevărat!

Să ne bucurăm, aşadar, că suntem contemporani cu această izbîndă care nu este nici pe departe un act de grandoare, ci unul de onoare. Iar onoarea este, indiscutabil, a generaţiilor noastre care au făcut posibilă această realizare. Şi e dovedit, de altfel, în istorie ca şi în viaţă, că Dumnezeu răsplăteşte vrednicia cu vrednicie.

Adrian Alui Gheorghe