Frați creștini, ne aflăm la marele praznic al Cincizecimii, al Pogorârii Sfântului Duh. Aceste sărbători erau și în Vechiul Testament. Era Paștele iudeilor, adică trecerea prin Marea Roșie – ieșirea din robia egipteană –, iar la Cincizecime serbau 50 de zile de la trecerea prin Marea Roșie, când a fost dată legea lui Moise pe Muntele Sinai. Ei bine, noi avem Paștile cele mari și adevărate, cele vechi fiind preînchipuirea celor noi.
Deci Paștele este trecerea de la moarte la viață, iar la Cincizecime nu Tablele Legii primim, ci pe Duhul cel prea Sfânt prin care s-a scris Legea.
Este un eveniment nu numai istoric ci și cosmic. Este prima dată când Duhul Sfânt se revarsă peste omenire, împlinind făgăduința Tatălui. Pogorârea Duhului Sfânt este făgăduința Tatălui care s-a făcut prin Proorocul Ioil în Vechiul Testament, cu 800 de ani înainte de Mântuitorul, care zice: „În zilele din urmă, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, și fiii și fiicele voastre vor profeți, bătrânii voștri vise vor visa iar tinerii voștri vedenii vor vedea” (Ioil 3, 1). În cartea Faptele Apostolilor citim: „Și când a sosit ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc. Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Și erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbați cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer” (2, 1-5). Fiind praznic mare, veneau la Ierusalim din toată lumea. „Și iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulțimea și s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Și erau uimiți toți și se minunau zicând: Iată, nu sunt aceștia care vorbesc toți galileieni? Și cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut?” (6-8).
În primul rând să vorbim despre acest dar al limbilor pe care cumva cei de la penticostali l-au deformat și l-au denaturat, l-au trivializat. Darul pe care apostolii l-au avut atunci – de a vorbi în limba lor, dar de a fi înțeleși de ceilalți în limba acelora –, este o lucrare a Duhului Sfânt specială. Tocmai pentru a propovădui. Dar sunt foarte multe darurile Duhului Sfânt. Vorbirea aceasta în limbi este doar unul dintre ele. Cum spune Sfântul Pavel: pe unii i-a lăsat Dumnezeu în Biserică apostoli, pe alții prooroci, pe alții învățători (cf. I Corinteni 12, 28). Deci fiecare avem un dar al Duhului Sfânt și toți harul Duhului Sfânt de la botez. Când ne botezăm, primim și taina Mirungerii, a Duhului Sfânt. Deci vorbirea în limbi nu este semn al venirii Duhului Sfânt. Așa s-a manifestat atunci pentru că era nevoie ca acei oameni să-i înțeleagă pe apostoli. Dar sunt multe darurile Duhului Sfânt și fiecare dintre noi suntem chemați să ne lucrăm propriul dar. De exemplu, noi ca preoți primim un har tot de la Duhul Sfânt prin punerea mâinilor arhiereilor, harul preoției, prin care putem să slujim în Sfântul Altar. Dar noi în exterior nu ne schimbăm. Muncim la fel, nu ne deosebim de ceilalți oameni; în schimb, când vine vremea slujbei putem să mergem să o săvârșim prin harul care ni s-a dat și care se activează când îl lucrăm. În rest rămâne ca și când nu l-am avea. Dacă se uită cineva la noi din exterior, nu știe că suntem preoți, dar există acest har. Și la creștini e la fel. Toți suntem unși, toți suntem hristoși. Hristos înseamnă „uns”. Și noi suntem creștini, hristoși, adică unși la botez cu Duhul Sfânt prin Taina Mirungerii, și suntem chemați să îl lucrăm. Și se activează cu fiecare faptă a noastră. De aceea spuneau părinții: „Dai voință, iei putere.” Sau cum spunea Părintele Arsenie Papacioc: „Miști tu, mișcă și harul. Stai tu, stă și harul.”
Avem acele imagini ale Mântuitorului despre împărăția cerurilor. Că aceasta este precum aluatul pe care l-a pus femeia la dospit (cf. Matei 13, 33) sau ca sămânța pusă în pământ pe care grădinarul o îngrijește și care, cum nu știe el, rodește (cf. Marcu 4, 26- 29). Sunt multe asemănări. Dar au toate acest miez. Că primim o sămânță, ceva delicat, adică acest har al Duhului Sfânt, și, prin rodirea noastră, prin ceea ce știm noi să facem, trebuie să îl creștem în noi. Iar încet, încet îl vom dibui în noi. Și atunci vom simți. Numai că este tainic. Asta nu înseamnă că nu există: există și crește. Aceasta este lucrarea noastră: noi trebuie să îi facem loc în noi. Trebuie să ne dospească. Ca pe sfinți. Pentru că îmi place să vorbesc mereu despre pozele lor, părintele Cleopa, în poza aceea când se uită într-o parte, e plin de Duhul Sfânt – transpare prin toți porii. Și-au frământat firea lor umană, au făcut-o potrivită Duhului cel prea Sfânt. Și Duhul Sfânt se odihnea în ei. Erau purtători de Dumnezeu Părinții noștri. Acesta este scopul nostru al tuturor.
Darurile sunt foarte multe, nu numai vorbirea în limbi sau darul proorociei. Este această străvedere, în sensul că văd sfinții starea omului. Cum spunea o maică, care a fost în pelerinaj în Grecia de curând și a ajuns la mănăstirea unui Sfânt contemporan, Iacov Tsalikis, un Sfânt mare. Povesteau ucenicii cum era Sfântul. De exemplu, la spovedanie le spunea: „Poate în ziua aceea ai făcut aia sau cealaltă...” Iar ei chiar făcuseră cele spuse de Sfânt. Și până la urmă le spunea toate păcatele.
Darurile sunt foarte multe și fiecare dintre noi are darul lui. Dar trebuie să îl activăm. Adică să lucrăm în bună conștiință. Să începem întâi de la ceea ce știm că trebuie să facem. Știm că trebuie să facem binele, știm că trebuie să ajutăm, știm că trebuie să facem răbdare, să îl ascultăm pe cel de lângă noi, să mai închidem gura. Deci lucruri mici, dar pe acestea dacă le facem, sporim harul în noi. După aceea, da, ne dospește.
Despre sărbătoarea de azi se pot spune multe. Noi am spus puțin și sărac. Dar să reținem că avem harul Duhului Sfânt și că trebuie să îl sporim, trebuie să îl lucrăm, trebuie să îl activăm prin tot ce facem, prin osteneală, prin jertfă, prin lacrimi, prin rugăciuni, prin iubire, orice. Și apoi, să știm: chiar dacă se întâmplă ceva rău, să nu descurajăm, pentru că în felul acesta ni se zdrobește inima și devine mult mai potrivită să primească pe Duhul Sfânt sau să dospească pentru venirea Sa. Dumnezeu să ne ajute să ne facem și noi lăcașuri ale Sale, temple ale Duhului Sfânt. Suntem, dar să devenim mai plini! Dumnezeu să ne ajute! Amin!