Blog

Două sunt pentru muritori porțile spre urâta moarte. Unii nasc dinăuntrul morții un izvor tulbure al răutății și se îngrijesc pururea de fapte nebunești și de trup, de săturare în exces și de intrigi ticăloase, se îndeamnă spre tot felul de excese, se desfată în fărădelegi și-și iubesc pierzania. Alții însă privesc la Dumnezeu cu ochii curățiți ai minții, urăsc excesul, odrasla nerușinării lumii; departe de această viață întristătoare trăiesc în trup ca într-o umbră și calcă pe pământ cu pași ușori, urmând ușori lui Dumnezeu și Duhului Care-i cheamă, inițiați ai vieții ascunse a lui Hristos Împăratul, ca atunci când Aceasta va lumina să poată apoi străluci în ea și ei.

Dar necesitatea inexorabilă a vieții îi constrânge la încercări prin spinii răutăților, iar din afară demonul turbat, lucrătorul celor rele, născocește zeci de mii de ace de moarte – o, muritori nenorociți! –, și atunci când se retrage din lupta pe față își ascunde pierzania funestă într-o înfățișare nobilă; căci el țese oamenilor o nenorocire care seamănă cu acul ascuns în momeală când aduce moarte peștilor care, dorind să trăiască, trag în măruntaie pierzania neașteptată și-și înghit propria lor moarte. Așa s-a întâmplat și cu mine: fiindcă-l știu că e întuneric, înșelătorul s-a îmbrăcat într-o piele frumoasă și a venit la mine ca o lumină, pentru ca eu, dorind virtutea, să dau de răutate, mintea-mi ușoară fiindu-mi furată spre pierzanie.

Nu m-a legat căsătoria, curgerea vieții, marele lanț pe care-l aruncă peste oameni materia și început al greutăților, nu m-au atras frumoasele veșminte de mătase, nici n-am fost fermecat de mesele grase, păscându-mi pântecele nesățios, mama ticăloasă a poftelor lascive; nu mi-a plăcut să locuiesc în case mărețe și strălucitoare, nu mi-am făcut înfloritor sufletul cu delicate acorduri muzicale, nici nu m-au străbătut vapori efeminați ai parfumurilor; aurul și argintul este al altora, al celor cărora le place să fie înconjurați de avuții nenumărate care le aduc puțină desfătare și multă osteneală. Mie-mi place pâinea de orz și drept dulceață sarea, îmi place să am o masă sobră iar drept băutură trează apa; aceasta e pentru mine bogăția cea mai bună și Hristos Care înalță pururea mintea mea: nu ogoare de pământ roditor, nici dumbrăvi frumoase, nici turme de boi și oi grase, nici slujitori prieteni din neamul meu [al oamenilor], pe care vechea tiranie i-a sfâșiat și a pus un dublu nume: de nobili și sclavi, celor născuți dintr-o unică țărână sau, mai bine zis, din țărână și din Dumnezeu, și așa a urmat o lege ticăloasă.

N-am nevoie de cinstire omenească, suflare ce curge repede, nici de glorie pieritoare. Nu e mare lucru a avea un loc de onoare la curtea împărătească, nici n-am fost mânat cândva de dorința după un scaun de judecător, pe care șezând cu slavă să-mi dau aere înălțându-mi trufaș sprâncenele. Nu e mare lucru nici a avea o mare putere în cetăți și între cetățeni desfătându-te de vise mincinoase și nestatornice, care altă dată te duc în altă parte și zboară: e asemenea prinderii în palme a unui râu repede, ținerii în mâini a unei umbre sau atingerii unei năluci. Căci așa e neamul muritorilor, așa e și fericirea lor, fericire asemenea urmelor foarte slabe pe mare ale unei corăbii, care lasă în urma ei o dâră care piere însă de îndată.

Îmi plăcea numai gloria literelor pe care le-au strâns Răsăritul și Apusul, și slava Eladei: Atena. Am ostenit multă vreme în ele, dar și pe ele le-am pus la picioarele lui Hristos cedând în fața marelui Cuvânt al lui Dumnezeu Care acoperă orice cuvânt cu multe forme și întorsături al minții muritoare.

Dar, dacă de acestea am scăpat, n-am putut fugi în schimb de dușmănia lipsită de credință a vrăjmașului răuvoitor care așterne curse sub un chip binevoitor. Voi spune deschis tuturor nenorocirea mea, ca așa măcar cineva să scape de gândurile întortocheate ale acelei fiare. Credeam, Hristoase Împărate, că stând alături de cei ce m-au născut și care erau mistuiți de urâta bătrânețe și de doliu, și cărora dintre copiii născuți le-am rămas eu singur: slabă nădejde, mică strălucire dintr-o lampă mare care nu mai este; credeam deci că așa făceam ceva plăcut legilor Tale și Ție, Fericite, Care ai dat muritorilor să aibă fii drept sprijin puternic și să-și rezeme de ei ca de un toiag mădularele tremurătoare. [...] Îngrijindu-i și ocrotindu-le suferințele îmi încălzeam mintea cu speranța că săvârșesc cea mai importantă datorie adusă asupra noastră de fire. Dar, dacă e adevărat că pentru cei ticăloși calea e plină de prăpăstii, tot așa e adevărat că mie din bine mi-a venit rău.

Căci griji strânse și cumplite îmi mănâncă sufletul și mădularele ziua și noaptea și mă coboară din cer pe pământul mamă. Mai întâi faptul de a porunci sclavilor, ce năvod al pierzaniei! Căci pe stăpânii aspri aceștia îi urăsc pururea, iar pe cei sfinți îi calcă în picioare nerușinați, nefiind nici blânzi cu cei răi, nici ascultători cu cei buni, ci suflând mai presus de înțelegere asupra amândurora àcele ranchiunei. Apoi administrarea proprietăților, […] a suporta țipetele tari ale preceptorului – căci dările, urmare a proprietății, distrug oamenilor ziua liberă și le așază stavilă pe buze –, faptul de a fi prins în zarva agorei pline de oameni și printre scaunele înalte [ale magistraților], de a mă îngriji de procese muribunde, de a suporta tiradele și a replica atacurilor, de a pătimi între firele sucite ale legilor, unde e încleștare și chin, iar cei răi au mai mult câștig de cauză decât cei buni și înșiși stăpânii legilor pot fi cumpărați de ambele părți, și orice ticălos care dă mai mult, acela e cel mai bun! Cine, departe de Dumnezeu și împreună cu astfel de oameni, ar putea scăpa de multe minciuni și înșelăciuni încâlcite? Fiindcă e necesar fie să fugi grabnic lăsând celor răi toate, fie să-ți înnegrești inima cu ticăloșii, căci cel ce se apropie de reaua suflare a unui foc puternic acela poartă semnele triste fie ale focului, fie ale fumului. […] (Va urma)

Sf. Grigorie Teologul

extras din „Despre cele ale sale”

in Three Poems, trans. Denis Molaise Meehan (Washington, D.C.: Catholic University Press, 2001), pp. 26–30.