Blog

Căci de când pentru întâia oară mi-am smuls sufletul de lumea aceasta și l-am unit cu gândurile luminoase și cerești, iar mintea purtându-mă în sus m-a pus departe de trup, m-a așezat acolo și m-a ascuns înăuntrul cortului ceresc, iar lumina Treimii a strălucit ochilor mei, mai luminoasă decât orice am cunoscut, pe un tron înalt și revărsând o strălucire comună [celor Trei Persoane] și inexprimabilă, care e obârșie pentru toate cele pe care timpul le separă de cer, de atunci am murit pentru lume și lumea pentru mine: sunt un mort care respiră, iar puterea mea e ca un vis; viața mea e altundeva și gem sub trupul cel gros, pe care înțelepții îl numesc întuneric al minții.

Iar când sunt desfăcut de această viață și vedenia aceasta e întunecată de cei ce umblă pe pământ înșelând și fiind înșelați, atunci tânjesc să văd încă mai curat cele stabile, nu amestecate ca mai înainte cu imagini nedeslușite, care înșală până și privirile minții celei mai agere, ci privind cu ochiul minții curate adevărul însuși.

Acestea însă vor veni mai târziu, iar cele de aici sunt fum lipsit de cinste sau cenușă pentru cei care au schimbat viața aceasta cu Viața cea mare, cele pământești cu cele înalte, cele pieritoare cu cele stabile.

De aceea toți mă asaltează și nu vor să-mi dea drumul, grăbindu-se să se arunce asupra unei prăzi foarte ușoare.

[…] Îmi plâng propriul meu suflet ca și cum aș vedea un împărat bun și mare, născut din spiță nobilă de împărați, suferind în lanțuri strânse, și pe care dușmanii l-au luat între sulițe și l-au dus în grea robie, iar el își reazemă trist privirea de pământ. Așa ceva am pătimit. Aceasta e rana pe care o am în inimă.

O zicere din vechime spune că atunci când un șarpe amarnic își înfige colții răufăcători într-un om acela vrea să mărturisească rana sa infectată numai celor cărora tristul șarpe le-a făcut o rană asemănătoare, vărsându-și și în ei veninul înfocat; căci numai aceia cunosc reaua mea suferință, așa că și eu le voi mărturisi chinul meu doar acelora care au o dragoste comună, un rău comun cu mine și o suferință asemănătoare cu mine. Căci numai ei ar putea primi cu prietenie cuvântul meu și cunoaște cel mai bine tainele unei inimi ce suspină, ei care, dorind să ridice pe umeri povara crucii și avându-și partea în curțile marelui Împărat, îndrăgesc calea cea bună și se îndură de cei căzuți.

Altora însă dacă le-aș povești îngrijorările și neliniștile mele le-aș fi ridicol, credința lor ușoară de-abia scrijelește vârful inimii și în măruntaiele lor n-a intrat o iubire acută de Împăratul, și de aceea trăiesc aici gândindu-se numai la cele trecătoare. Dar să piară, pentru că-și întrarmează limba, săgeată gata de a fi azvârlită, în același fel împotriva tuturor, fie buni, fie răi. Eu însă nu voi înceta să suspin până ce nu voi fi scăpat de-a binelea de răutatea ce smulge suspine și nu voi fi pus sub cheie patimile nebune ale minții cărora amarnicul Satan le-a deschis acum toate ușile; mai înainte, când mâna lui Dumnezeu mă ocrotea, acestea erau închise și răutatea n-avea niciun prilej să se apropie, ea care se aprinde degrabă, ca atunci când de un foc puternic se apropie o trestie și flacăra împinsă de vânt se înalță în văzduh.

S-ar fi cuvenit ca înainte de acestea să-mi fi ascuns trupul în râpe, în munți și în stânci; fugind de toată această viață și de grijile existenței și trupului, l-aș fi purtat în minte pe Hristos întreg, locuind departe de ceilalți și înălțându-mi mintea curată numai către Dumnezeu până ce-mi voi fi atins scopul cu nădejdi ușoare. S-ar fi cuvenit. Dar mă oprește dorul de părinții iubiți care mă trage la pământ cu greutatea unui talant [~37 kg]; și nu atât dorul, cât mila, cea mai afectuoasă dintre toate patimile, care mistuie măduva și toate măruntaiele, milă față de căruntețea lor cu înfățișare dumnezeiască, milă față de lucrarea lor, milă față de pierderea copiilor, dar milă și pentru copilul lor, pentru care tremură având pururea un dor dulce, și care e ochiul vieții lor chiar și atunci când e răvășit de suferințe.

Mai înainte grija lui erau cărțile pe care Duhul le-a gravat prin limbile sfinților și înăuntrul literei cărora strălucește harul bunului Duh, iar folosul ascuns se arată numai oamenilor curați; îi erau dragi rugăciunile cu suspine și nopțile fără somn, corurile îngerești care, stând în picioare, se roagă lui Dumnezeu în psalmi și trimit prin imne sufletele spre Dumnezeu, făcând să răsune din multe guri o singură voce; dragi îi erau și chinuirea pântecelui, începutul răului, și măsura râsului, nemișcarea limbii și a ochiului și frâiele puse mâniei nebune.

Rațiunea strângea mintea care vagabondează în toate părțile și o întorcea spre Hristos cu nădejdi cerești. Rațiunea era peste toate ducând chipul [lui Dumnezeu din suflet] spre Împăratul, iar Dumnezeu Se desfăta de acest avânt eroic. În locul averilor și al zgomotelor stridente care mă ațâțau cu rele vise nocturne – căci nălucirile nopții sunt asemănătoare grijilor zilei –, aveam în fața ochilor strălucirea lui Dumnezeu, corul atotstrălucitor și gloria sufletelor evlavioase. Acum însă toate aceste comori au pierit de la sufletul meu care odinioară convorbea cu toate lucrurile cele mai bune, iar înăuntrul meu a rămas doar un dor și o suferință lipsită de nădejde.

De aceea gem. Nu știu limpede dacă mâine Dumnezeu mă va duce înapoi la deprinderile mele de dinainte dezlegându-mă de mâhniri și scuturând de pe mine toate poverile, sau dacă de aici mă va împinge în mijlocul suferințelor, înainte de a vedea seninul, înainte de a pune un leac pe răni, pe mine nenorocitul care doresc lumina care vine după noaptea adâncă, când în zadar încearcă cineva să dea ajutor celor îndurerați. Aici este vindecarea pentru muritori; cele de pe urmă vor fi toate legate în lanțuri. Cărunt mi-e deja creștetul și mădularele-mi sucite s-au înclinat spre amurgul unei existențe pline de durere.

Sf. Grigorie Teologul, extras din „Despre cele ale sale”