Blog

În duminica a patra după Paști, am auzit azi Evanghelia vindecării slăbănogului de la Vitezda (Ioan 5, 1-15), care de 38 de ani era acolo, în boala lui, pe targa lui, și încerca să se vindece prin acea minune care se întâmpla din când în când, atunci când un înger venea și tulbura apa. Sfinții Părinți au rânduit să se citească astăzi această Evanghelie fiindcă ne reprezintă foarte mult sufletele. Așa se zice în tropar: „Sufletul meu cel slăbănogit ridică-l, Doamne”. Slăbănogit de fapte rele și de altele. Mai ales în ziua de azi, cred că mulți simțim că sufletele noastre sunt ca paralizate. Ne trezim dimineața și poate nu avem râvnă, nu avem vlagă, mai ales într-o societate ca aceasta în care se muncește foarte mult, se dă foarte mult. Deci, de multe ori, noi suntem ca slăbănogul de astăzi. Evanghelia de azi nu este ceva ce nu ne privește. Iar Mântuitorul, iară și iară, în fiecare zi, vine și la noi, ne vindecă, ne întărește. Ne înviază de fiecare dată. Și suntem recunoscători pentru asta. Apoi aflăm cuvântul Lui spus către slăbănog, „Ai grijă, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău”.

Dar, până să intrăm mai mult în subiect, dorim să amintim un caz despre care am citit recent. Este vorba despre un preot din Câmpina, Ionuț Butoiu, care acum câțiva ani a mers pentru prima oară la mare, iar acolo, a alunecat și a căzut direct în cap și și-a rupt coloana. Este impresionant faptul că trăiește și umblă. Dar, personal, am fost foarte impresionați de procesul lui de vindecare. Încă de când era în apă, fiind paralizat, neavând cine să îl scoată de acolo, a auzit glasul Maicii Domnului spunând: „Scoateți-l de aici!”; și s-a trezit pe nisip, pe plajă. De aici începe odiseea lui, lupta cu moartea. A povestit toată întâmplarea într-o carte, care se intitulează: „Rabdă, luptă și vei trăi!”. Acesta a fost chiar cuvântul pe care i l-a spus Maica Domnului ulterior, în spital. De pe plajă l-au dus la spital la Constanța și de acolo imediat la București. El era în pericol de moarte, nu se mai punea problemă de a merge. Când medicul, Eduard Exergian, îi zice că mai are doar câteva ore de trăit, el zice, „Haideți, Domnule doctor, nu m-a scos pe mine Maica Domnului din apă ca să mor acum”. Asta este impresionant, credința lui mare într-o așa situație. Și credința aceasta nu l-a părăsit pe tot parcursul procesului de vindecare. Iar medicul îi zice că are o idee, să îi pună un cadru de fier la cap, fără anestezie, iar dacă rezistă 7 zile așa, o să îl opereze. A rezistat acele zile, apoi aude iar un glas care îi zice: „Vei trăi, vei umbla și vei construi biserica”. Totul era ca o șoaptă. Așa ne vorbește Dumnezeu. Dar nu e evident că ne vorbește El, și chiar putem crede ulterior că ni s-a părut, că am avut năluciri etc, așa cum însuși părintele Ionuț mărturisește în carte. El zice acum că este convins că acela era glasul Maicii Domnului. Iar în 2016 a terminat respectiva biserică. Bun, l-au operat medicii, dar i-au zis că deși a trăit, totuși nu va mai merge vreodată. Ei, de unde, a început mai târziu să și meargă. Minuni peste minuni. Dar ce ne-a impresionat mult a fost credința lui în tot acest timp. Nu era evident deloc ce urma în tot procesul acesta al vindecării lui care a durat un an, doi. Dacă vreți, episodul de azi cu slăbănogul, a cărui vindecare a avut loc în câteva secunde, s-a întâmplat în cazul acestui părinte în 2 ani de zile. De aceea întreabă Mântuitorul: „Crezi tu?”. Ei bine, haideți să ne punem și noi această întrebare. Credem sau nu? La părintele acesta s-a văzut prin excelență credința, fiindcă apoi, la recuperări s-a luptat enorm, săptămână după săptămână, ca să se recupereze complet. Un episod frumos, s-a făcut un maslu pentru el cu mulți preoți, mulți credincioși, părintele era încă în scaun cu rotile. Apoi, când s-au așezat toți la masă unul dintre preoții de acolo a zis: „Eu cred că părintele trebuie să dea binecuvântarea acum”. Și nu se știe cum, dar s-a ridicat în picioare și a dat binecuvântarea. Apoi tot a rămas în scaun cu rotile și a durat până a început să meargă. Este impresionant acest caz și vedem cât de importantă a fost credința lui.

Noi nu prea suntem slăbănogiți fizic, dar suntem paralizați sufletește. Cel puțin în cele către Dumnezeu și în cele bune suntem de multe ori paralizați: în a face rugăciuni, metanii, în a merge la biserică, tot felul de paralizii. Dumnezeu ne-a ajutat în viață, a făcut minuni cu noi și cred că fiecare știe în inima lui de câte ori a fost reînviat, ajutat și încurajat cu harul Lui. Iar noi de fiecare dată cădem înapoi.

Dar astăzi doream să vorbim de o mare slăbănogeală a noastră, poate cea mai mare: de la cădere încoace suntem foarte slabi la șoapta vrăjmașului. Din păcate, e cea mai mare slăbiciune a noastră. Și aceasta, de când s-a strecurat în sufletul Evei: „Dumnezeu, a zis El, oare...?” (Facerea 3, 1) De atunci, parcă îl credem, așa, fără ca măcar să punem la îndoială, sau să ne întrebăm de unde, de la cine vine această șoaptă, acest gând. Trebuie să fim foarte atenți, fiindcă vrăjmașul provoacă și pune la îndoială și încearcă să răstoarne tot ce a făcut Dumnezeu cu mine până atunci. De exemplu, mergem la Liturghie și ne întoarcem acasă regenerați, reînviați, întăriți, încrezători. Dar, apoi, după-masă, se apropie vrăjmașul de noi cu niște gânduri: „Oare crezi că o să reușești? Oare crezi.... etc.” Să fim foarte atenți la această slăbănogeală!

Pe Dumnezeu Îl vedem (cu inima), Îl simțim cât de bun și de puternic este, nu există moarte din care să nu ne învieze. Dar să Îi fim credincioși cuvântului, harului, încrederii pe care ni le-a dat! Din acest motiv zice Mântuitorul: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi?!” (cf. Matei 17, 17) Sau în altă parte: „Dacă nu veți vedea minuni, nu veți crede” (Ioan 4, 48). Înțelegem de aici că era suficient să Îl vezi pe El ce om, ce deosebit era, ce bunătate, ce iubire, ce blândețe, ce mângâiere, că nu mai era nevoie de minuni. Deci să luăm aminte și să fim credincioși Domnului nostru, lucrării Lui în viața noastră. Așa cum sunt sfinții. Ei sunt modelul. Părintele Arsenie Papacioc zicea: „Cea mai puternică rugăciune pe care am făcut-o în viața mea era când suflam în mâini în răcitor, în închisoare, ca să rămân viu.” De ce? Pentru că poziția aceea în care se afla dădea mărturie că el Îi este credincios lui Dumnezeu. Dumnezeu nu se vedea nicăieri în închisoare, din contră, acolo vrăjmașul era/părea atotputernic. Dar părintele Arsenie rezistând, arăta că Îi este credincios lui Dumnezeu. Prin urmare, ni se cere credincioșia aceasta în Dumnezeu. Să nu mai disperăm! Și să fim atenți, fiindcă suntem foarte slabi la gândurile de la vrăjmaș. El intră așa, cu întrebări de tipul: „Oare, chiar trebuie să stau eu cu acest bărbat (soțul meu) sau această femeie (soția mea)?” Dar, zice Dumnezeu: „Dacă am zis odată așa (la Taina Cununiei, și până atunci), de ce Mă mai întrebi iară și iară?!” Dar sunt tot felul de întrebări pline de îndoială care ne asaltează, în funcție de contextul în care trăim fiecare. De foarte multe ori suntem ispitiți să punem la îndoială lucrarea lui Dumnezeu cu noi. Dar, El când a zis o dată, așa rămâne! Noi tremurăm ca frunza.

Am dat aceste exemple ca să vedem cum ar trebui să fim noi în relație cu Dumnezeu. Mult mai credincioși!