Blog

În duminica a 31-a după Rusalii în biserici am auzit Evanghelia vindecării orbului din Ierihon. Prin credința sa puternică și prin strigătul din adânc cu Rugăciunea lui Iisus – „Iisuse, fiul lui David (i.e. Mesia-Hristos), fie-Ți milă de mine!” (Luca 18, 38), fiul lui Timeu și-a recăpătat vederea. Atât pe cea trupească, cât și pe cea duhovnicească – a văzut că este Mesia, Trimisul lui Dumnezeu, și L-a urmat.

O să încercăm să spunem două vorbe despre vederea duhovnicească, dar nu cea înaltă, pentru că nu ne este accesibilă nouă, ci cea de bază, dar care este suficientă pentru mântuirea noastră.

Apostolul de azi, 1 Timotei 1, 15-17, de aceea a și fost pus. Pentru că, știm bine, și Sfântul Apostol Pavel a fost orb. Și a fost luminat de Dumnezeu pe drumul Damascului. Apostolul face legătura între vederea firească pe care a recuperat-o orbul și cea duhovnicească pe care a dobândit-o Sfântul Apostol Pavel pe drumul Damascului. Iar la Sfântul Pavel vedem diferența dintre cele două: vedere firească și vedere duhovnicească. Nu s-a schimbat nimic în Pavel. Înainte vedea cum credea el mai bine, își folosea știința, învățătura Vechiului Testament și era convins că Iisus era cel mai mare rău pe care el trebuie să Îl combată. După drumul Damascului avem vedere duhovnicească la Sfântul Pavel, iar Mântuitorul îi arată că lucrurile stăteau exact invers. Deci vedem cum vederea firească poate fi orbire duhovnicească.

În particular, la noi în Biserică nu contează nici frumusețea, nici înțelepciunea, nici virtuțile unui om – Pavel era virtuos, cum spune mai târziu (cf. Filipeni 3, 6), era drept după lege, dar nu contează asta. Contează harul lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu face trecerea de la vederea firească la cea duhovnicească. Asta vedem la Sfântul Pavel. Fără harul Său, nimeni nu poate crede că Dumnezeu există. Credința (vederea duhovnicească) este har. Și cum vine? Ei bine, ce au făcut Părinții noștri în perioada comunistă prin închisori și mănăstiri?! Au ținut flacăra harului aprinsă. Și noi la flacăra lor am văzut pe Dumnezeu, am crezut. Nu prin meritele noastre, ci prin harul lui Dumnezeu, care se împărtășește de la om la om.

De aceea avem și noi, cei care am primit harul, vederea duhovnicească, responsabilitatea de a ține aprins focul harului în noi. Cum zicea părintele Arsenie Papacioc: „aprinde focul în tine și se va îngriji Dumnezeu să folosească focul tău, ca să aprindă focul și în alții.” Și așa folosim pe alții, poate chiar fără să știm. Repet, în lumina harului Părinților noștri noi L-am văzut pe Dumnezeu și am crezut și I-am urmat Lui. În fiecare generație trebuie să păstrăm harul. Și nu-i ușor. Cum au făcut-o Părinții trebuie să facem și noi. Cum s-au jertfit ei, așa și noi. S-au smerit ei, și noi trebuie să ne smerim.

Și pentru că am zis că vrem să vorbim despre vederea duhovnicească de bază, să observăm puțin caracteristicile ei din versetele Apostolului. La Sfântul Pavel avem, desigur, un har deosebit, special, o excepție. În schimb, caracteristicile de bază sunt la toate vederile duhovnicești. Și care sunt acestea? „Vrednic de credință și de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu.” Deci, o caracteristică a vederii duhovnicești este că te vezi că ești păcătos. Iar dacă ești Sfântul Pavel, adică sporit, cel mai mare păcătos. „Și tocmai pentru aceea am fost miluit, ca Iisus Hristos să arate mai întâi în mine toată îndelunga Sa răbdare, ca pildă celor ce vor crede în El, spre viața veșnică.” A doua caracteristică a vederii duhovnicești este să simți bunătatea, iubirea, îndelungă răbdarea lui Dumnezeu. Dacă eu simt în inima mea acestea două, că sunt păcătos, dar că Dumnezeu este iubitor, îndelung răbdător, avem vedere duhovnicească. Este de bază, dar suficientă pentru mântuirea noastră.

Vedeți, se poate să lipsească una din cele două caracteristici. Cum vedem, de exemplu, la spiritualitățile moderne care zic că Dumnezeu e bun, că ne iubește așa cum suntem, că nu trebuie să ne schimbăm etc. Ei nu au prima caracteristică. N-au conștiința păcatului. Aceasta nu e vedere cu un ochi, e orbire. Și invers, sunt oameni care se osândesc, care își văd păcatele, dar nu simt cu inima bunătatea lui Dumnezeu. Aceasta tot orbire duhovnicească este. Vederea duhovnicească le are pe ambele. Și conștiința păcatului, dar și simțirea cu inima a bunătății lui Dumnezeu. Nu se poate porni pe o cale autentică a pocăinței, fără să simți mai întâi cât de mult te iubește Dumnezeu. Nu încercați, că ne rănim. E ca și când pornim la drum orbi, ne rănim.

Și haideți să ne aducem aminte din viața Sfântului Siluan Athonitul un moment de vedere duhovnicească. Când era tânăr, păcălit cumva de trup, de frumusețea trupească, a alunecat în păcat. Iar un moment decisiv în viața sa este când a ațipit în timpul zilei și a visat că îi intră un șarpe pe gură și s-a scârbit. Iar când s-a scârbit, s-a trezit și, în timp ce se trezea, a auzit un glas dulce de femeie care i-a zis „uite așa mă scârbesc și eu de păcatele tale”. Acela era glasul Maicii Domnului. Iar Sfântul zice că toată viața și-a amintit dulceața acelui glas. Vedem aici amândouă elementele: una, a văzut cât de păcătos era și cât de scârbos era păcatul pe care îl făcea, dar, în același timp, și-a amintit mereu de dulceața și delicatețea acelui glas. Da, lui Dumnezeu nu Îi place păcatul, îl dă pe față și nu ne putem uni cu El având păcate, dar nu disprețuiește, nu rănește pe păcătos.

Deci, ca să vedem duhovnicește trebuie să dobândim harul lui Dumnezeu. Părintele Arsenie Papacioc zicea: „Să aveți Duhul Sfânt. Iar Duhul Sfânt nu poate să reziste la rugăciunea unei inimi smerite.” Și dacă știm să ne smerim și să ne rugăm așa, Duhul Sfânt va fi cu noi și ne vom păstra vederea duhovnicească.

Sunt păcătos și cel mai mare, iar Dumnezeu e foarte bun, nu se poate pune în cuvinte cât de bun este. Aceasta este vederea duhovnicească de bază, suficientă pentru a merge pe calea mântuirii cu spor.