Blog

15 august 1714. Unul dintre cei mai mari conducători ai românilor, numit de turci „beiul aurului” pentru bogăția sa personală, tată a 11 copii, îi încurajează pe toți cei patru băieți și pe ginerele său să își dea viața pentru credință și el însuși și-o dă: „Fiilor, fiţi bărbaţi! Am pierdut tot ce aveam pe astă lume. Nu ne-au mai rămas decât sufletele. Să nu le pierdem şi pe ele, ci să le ducem curate înaintea feţei Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru!”. Sfântul Constantin Brâncoveanu, fiii Constantin, Ștefan, Radu și Matei și ginerele său Ianache au pus Împărăția cerească deasupra domniei pământești.

Horia, conducătorul răscoalei românești din Transilvania din 1784-1785, a fost prins de câțiva români. A fost condamnat la moarte prin tragerea pe roată, cea mai grea moarte prevăzută în Imperiului Habsburgic. Înainte de supliciu, preotul care a venit să îl împărtășească a scris testamentul pe care i l-a dictat Horia. El enumeră pe cei care l-au prins și apoi spune că „îi iartă cu toată inima”.

Înaintea tragerii pe roată să ierți pe cei care te-au trădat, din neamul tău, pentru care te-ai luptat este, la măsura omului, ceea ce a făcut Hristos Domnul. Și ca o roadă: unul dintre aceia a trecut în Țara Românească și s-a călugărit mai apoi la Cozia, plângându-și păcatele și plângând soarta neamului său.

Ecaterina Teodoroiu, o tânără energică, dorea să devină învățătoare, era implicată în activitatea de voluntariat de atunci, cercetași. După ce frații săi au murit în război, a cerut să fie primită să lupte. Nu doar că a luptat și a murit, ci și-a asumat această luptă ca pe o jertfă și, mai ales, ca pe o jertfă curată.

A fost rănită de două ori, putea să plece acasă, dar a mers din nou pe front. Am spus jertfă curată pentru că a fost acuzată că trăia în păcat, ea fiind singura femeie în mijlocul soldaților. Și pentru a putea să lupte în continuare, a făcut un control medical și s-a întors cu adeverință de la spital prin care a arătat că este fecioară, că nu trăiește în păcat. Deci a suportat această acuzație nedreaptă și umilința de a fi nevoită să dea dovadă medicală despre fecioria ei pentru a putea să lupte pentru țară și să moară. La 23 de ani a murit în Bătălia de la Mărășești, în 22 august 1917.

Radu Mărculescu, profesor de limba română, a luptat în al Doilea Război Mondial și a fost luat prizonier la Cotul Donului, în 1942. Va fi eliberat din lagărele Uniunii Sovietice în 1951. În cartea de memorii „Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică”, el povestește un episod care l-a făcut să nu se mai îndoiască de demnitatea de a fi român.

Eroul a fost Ion Ciutea, un învățător care avea gradul de sublocotenent. Prizonier și el la Oranki, a căutat o metodă prin care să-i oprească pe sovietici să îi mai scoată pe ofițeri la muncă – condițiile de muncă însemnând o moarte lentă. A declarat greva foamei și a fost dus la izolare. Iată ce a urmat:

„Ciutea, când a intrat în celula care avea geamurile sparte, atunci când afară erau minus 10 grade, și-a dezbrăcat toate hainele de pe el și le-a aruncat. A luat gamela cu ceai răcit și și-a vărsat-o toată pe cap, formându-i-se instantaneu o cască de gheață pe păr și pe față, și pe corp. «Dacă vreți să mă asasinați băgându-mă în acest congelator, eu vă dau tot concursul, ca să nu mă mai chinuiesc mult. Dar să știți că veți răspunde.»

Şi astfel a stat Ciutea în greva foamei, gol pușcă la minus 10 grade și cu geamurile celulei sparte, preț de 10 zile. În a șasea zi au început să-i facă hrănire artificială, cu toată rezistența îndârjită până la disperare a victimei, care restituia pe halatele doctorului și ale sanitarilor toată hrana băgată forțat pe gât cu furtunul. În tot acest timp, Ciutea nu a dormit o secundă, somnul însemnând moarte prin înghețare. Tot timpul se plimba, se fricționa, făcea genuflexiuni și, mai ales, vorbea. Vorbea necontenit. Așa și-a petrecut toate aceste zile și nopți, fără să închidă un ochi, fără să se oprească din mers și din mișcări.”

După ce a reușit, le-a spus de unde a avut puterea peste limitele firii omenești: „Am luptat până la ultima limită, ca să nu vă dezamăgesc. Ştiam că-mi urmăriți lupta cu sufletul la gură. Ştiam că dacă aș fi capitulat sau dacă aș fi murit, băieții s-ar fi înspăimântat, cauza noastră ar fi fost la pământ, iar greva foamei, ca armă de luptă, compromisă. De aceea m-am ținut tot timpul în mână, cu inima sus, să nu mă clatin, să nu mă las doborât, ci să trăiesc… să birui – ca, din lupta mea să prindeți și voi curaj… Şi uite că am reușit… Lăudat fie numele Domnului!”.

Pentru Radu Mărculescu, căderile din demnitate, credință, cinste ale românilor erau mai deznădăjduitoare decât condițiile de exterminare din lagăr. Dar ce a făcut Ion Ciutea a fost o lămurire pentru totdeauna: „Prea adesea, în juru-mi, oameni de oarecare pretenție morală, ca să nu mai vorbesc de suprafață socială, s-au prăbușit lamentabil, până la treptele cele mai de jos, făcând să mi se clatine încrederea în neamul meu. Uneori, obida și scârba m-au făcut chiar să spun că mi-e rușine că sunt român. Ei bine, după întâmplarea aceasta, n-am mai fost niciodată în stare să repet această blasfemie. Şi, la oricâte nemernicii ale unora din conaționalii mei mi-a fost dat să asist, și în captivitate, și în gulagul din țară (care a fost și mai odios), în clipa în care îmi venea să rostesc cuvântul de blam îmi apărea Ciutea, ca și alții care prin suferință au atins treptele sfințeniei, și-mi spuneam: Şi ei sunt români; doar n-o să te rușinezi că ești de-un neam cu ei. Ce să mai vorbim! Ciutea a fost printre cei – și din prezent, și din trecut – care mi-au îndreptățit mândria de a fi român.”

Acești oameni, și mulți alții, cunoscuți sau necunoscuți, sunt rod al identității românești creată în sute de ani de trăire întreolaltă și cu Dumnezeu. Epoca modernă a adus transformări, dar Iisus Hristos „ieri, azi și în veci același este” (Evrei 13, 8) și cheamă pe om să trăiască în momentul istoric în care se află cu El. Așa cum a fost posibil în trecut, este posibil și în prezent și în viitor. Cât timp există un popor, mai are de împlinit ceva din lucrarea lui Dumnezeu și o mai poate împlini.

Protosinghel Dosoftei Dijmărescu