Blog

Recent am fost în pelerinaj la una din mănăstirile grecești din America. Acolo am avut ocazia să vorbesc cu unul dintre preoți, părintele Michael. După ce m-am prezentat, i-am cerut un sfat legat de o hotărâre importantă pe care încercasem să o iau de mai multă vreme. Deplângându-mi neputința de a rândui lucrurile când și cum aș fi dorit, l-am întrebat deschis ce ar sugera dânsul să fac. Printre multele lucruri folositoare pe care le-a zis, mi-a povestit următoarele.

În Țara Sfântă este o bucată de pământ plină cu pietre, mai multe decât ar fi firesc pentru respectiva regiune. Localnicii zic că pe vremea lui Hristos locuia acolo un țăran împreună cu familia lui. Într-o zi, pe când Iisus străbătea acele locuri, l-a întâlnit pe acel țăran și l-a întrebat ce face. Țăranul, poate neștiind Cine era Acela Care îl întreba, I-a răspuns cam supărat, „Ce Ți se pare că fac? Pur și simplu pierd timpul cultivând pietre în bucata asta de pământ.” Iisus i-a răspuns, „Precum ai zis, așa va fi.”

„Oare ce s-ar fi întâmplat,” observa părintele Michael, „dacă ar fi zis în schimb că își lucra pământul ca să întrețină familia? Poate ar fi fost roditor până astăzi, în loc să fie plin de pietre.”

Tâlcul istorioarei este că atitudinea noastră determină ce dobândim de la viață. Când ne simțim frustrați sau confuzi în privința drumului de urmat, suntem tentați să spunem „lucrurile nu merg bine; nu fac decât să cultiv pietre.” Din păcate, o astfel de gândire ne împiedică să valorificăm la la maximum fiecare împrejurare în care ne pune Dumnezeu. Precum cântăm la Paști: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul; să ne bucurăm și să ne veselim într-însa” (Psalmi 117, 24).

La aceeași mănăstire, paturile din fiecare cameră au câte o icoană atârnată deasupra. Într-o noapte, am dormit într-o cameră în care nu mai fusesem până atunci. Am sosit ultimul, deci nu mi-am putut alege patul. După ce mi-am așezat lucrurile, am privit în sus către icoana deasupra patului meu. Era a unei sfintei pe care nu o cunoșteam. Pe icoana scria Ἡ Ἁγία Ὑπομονή. După ce am citit, am zâmbit: Ὑπομονή e cuvântul grecesc pentru răbdare. În comentariul său la viața sfintei, Părintele George Papavarnavas zice următoarele: „Răbdarea este absolut necesară, deoarece fără răbdare omul nu poate realiza nicio lucrare majoră, cu atât mai puțin cea mai importantă dintre toate, anume mântuirea lui.” Poate tot ceea ce aveam nevoie era o schimbare de perspectivă.

Știm că Dumnezeu ne ocârmuiește pe fiecare în mod deosebit și ne pune în mișcare la momente diferite. Mă gândesc că tâlcul istorioarei este să fim dispuși să privim viața noastră cu alți ochi. În loc să vedem doar pietrele, putem privi un pic mai adânc și să vedem cum prind rădăcini semințele vieții noastre în Hristos.

Paul Myers