Blog

Alegerea filozofiei ca specializare la facultate a venit cu o adâncă îngrijorare de a nu face un lucru rău. Mi-a fost foarte teamă că mă va duce pe drumul greșit, departe de Biserică. Poate că fusesem crescută cu prea multe avertismente despre Nietzsche și celebrul său citat „Dumnezeu a murit”, însă m-am gândit că eram mult prea interesată despre acest citat pentru a nu încerca să iau câteva cursuri despre el și că aș putea oricând să îmi schimb specializarea dacă simțeam că o iau pe calea greșită.

Mă bucur să spun că a fost decizia corectă.

Inițial intrasem la facultate cu scopul de a deveni programator, dar am descoperit repede că informatica nu îmi place deloc. E prea puțin Dumnezeu în mașinării, fapt pe care l-am descoperit repede, iar această constatare m-a făcut să nu știu unde să mă îndrept – ce alt domeniu din această lume mi-ar putea oferi ceea ce aveam nevoie? Nu-mi dădusem încă seama cu câtă iubire mă călăuzea Dumnezeu.

La primul curs de filozofie am intrat destul de neliniștită. Una dintre întrebările pe care urma să le discutăm, așa cum apărea în descrierea cursului, era: „Există Dumnezeu?” Mă așteptam ca aparenta contradicție dintre filozofie și creștinism să se arate în plină forță. A fost o surpriză când primul eseu pe care l-am citit a susținut, de fapt, existența lui Dumnezeu; la fel și următorul. Au urmat dezbateri care încercau să combată aceste eseuri, și apoi mai multe dezbateri care combăteau obiecțiile aduse.

La sfârșitul lecției am simțit că am o înțelegere destul de completă a subiectului. Eram plăcut surprinsă de cât de interesat părea profesorul în a ne arăta feluri de a dovedi că Dumnezeu există, ceea ce infirma tot ceea ce fusesem învățată despre filozofie. Astfel, filozofia mi-a oferit una dintre cele mai bune căi de a mă apăra ca și creștin, și-i sunt extrem de recunoscătoare.

Îmi dau seama acum că neliniștea mea de la început venea dintr-o neînțelegere a domeniului, pentru că filozofia se ocupă de fapt cu aflarea adevărului. În felul acesta se apropie de religie, care are același scop de căutare a adevărului prin căutarea lui Dumnezeu. Este firesc că am fost învățată la filozofie să-L apăr pe Dumnezeu. În fapt, sunt foarte mulți filozofi care apără existența lui Dumnezeu, dar ei nu sunt așa de băgați în seamă pentru că argumentele lor necesită o cunoaștere mult mai adâncă, și mult mai multe cuvinte pentru a le explica, decât simpla afirmație belicoasă „Dumnezeu a murit”.

De fapt, chiar și acea afirmație este înțeleasă greșit; citatul original spune: „Dumnezeu a murit... noi L-am ucis. Cum ne vom mângâia pe noi înșine, cei mai mari ucigași dintre ucigași? Cine va șterge acest sânge de pe noi? ” Cuvintele lui Nietzsche sunt un răspuns la Iluminism, o perioadă în care cultura a înclinat către încrederea în sine și importanța omului, mai degrabă decât a lui Dumnezeu, și prin urmare ne-a condus către multă, multă mândrie. Nietzsche a avut dreptate să pună la îndoială aceste noi ideologii atee, și la fel facem și noi când ne întrebăm cum poate lumea să fie atât de nelegiuită.

Dar pe cât de mult lumea distorsionează gândurile celor dinaintea noastră, chiar și ale lui Nietzsche, pentru a ne descuraja să căutăm adevărul, am învățat că există întotdeauna o modalitate de a ne apăra. Argumentul adus cel mai des în discuție atunci când se încearcă negarea existenței lui Dumnezeu se numește „Problema răului”, și spune: „Dacă Dumnezeu este bun, atotștiutor și atotputernic, de ce ar îngădui să existe răul în lume?”

Este o întrebare la care un teist sau un filozof educat poate răspunde destul de repede, ambii în același mod: avem nevoie de încercări și necazuri pentru a deveni oameni mai buni. Avem nevoie de rău pentru a înțelege binele, așa cum avem nevoie de întuneric pentru a înțelege lumina, pentru că binele și răul sunt noțiuni comparative. Atât creștinii, cât și filozofii vor argumenta că Dumnezeu a permis să existe răul ca să înțelegem cum să fim buni. Și se poate merge mai departe spunând că răul poate duce la și mai multe lucruri bune, pe care o lume fără rău nu le-ar avea. Milostenia și iertarea, de exemplu, nu ar exista dacă n-ar exista un rău la care să reacționeze. Acestea sunt argumente pe care le-am învățat mai întâi la biserică, iar apoi le-am re-învățat și le-am extins la cursuri, putând să le exprim cum se cuvine la orele de filozofie.

Este clar, așadar, că se poate găsi o punte între filozofie și religie. În cele din urmă, nu au fost sfinții unii dintre cei mai mari filozofi etici ai lumii? Nu suntem noi înșine, ca și creștini, niște filozofi dedicați căutării adevărului – în fapt, căutării lui Dumnezeu? Bineînțeles că vor fi momente când cele două vor fi în opoziție. Uneori, filozoful se înșală crezând că el sau ea au aflat adevărul, fără să înțeleagă că noi în permanență tindem către aflarea lui. De cealaltă parte, sunt cei care își spun creștini și se luptă să apere idei care nu au legătură cu învățătura Bisericii. Astfel nici una dintre părți nu este în întregime corectă sau greșită, bună sau rea. Nu putem condamna filozofia cu totul. De aceea mi se pare ciudat când îi aud pe unii dintre membrii parohiei mele făcând asta, fără să privească imaginea de ansamblu sau fără să se întrebe „Oare ce nu înțeleg? Care este lucrul pe care eu, și cei despre care am fost învățat că sunt împotriva mea, îl cautăm?”

Această reprezentare deformată a unor domenii m-a făcut să fiu atât de speriată la gândul că nu mi-aș putea găsi calea – este o frică neproductivă, de care m-am lăsat cuprinsă în loc să mă încred în Dumnezeu. Domeniul filozofiei m-a făcut să înțeleg că Dumnezeu poate fi găsit oriunde, chiar și acolo unde ni s-a spus că sunt cele mai puține șanse să-L găsim. Aceasta m-a făcut să realizez că Dumnezeu este mereu cu mine și mă călăuzește, dacă știu să deschid ochii și să văd. Nădăjduiesc ca această lecție să fie de folos și altor studenți ca mine și că, luminați de Domnul, ei vor găsi în domeniile lor de studiu colegi cu opinii similare, așa cum am găsit eu, și vor învăța cum să-și apere mai bine credința în drumul lor către o aprofundare a credinței.

Ana Maria Crăciun