Blog

Scrii un articol. Îl semnezi. Spui ceva: e opinia ta. O opinie ți-o faci după câtă inspirație ai, după câtă cultură, după câtă experiență de viață și în domeniul în care te pronunți ai adunat. Te aștepți ca „receptorul”, cititorul să fie sau să nu fie de acord cu tine. Sau să rămână indiferent.

Tu semnezi articolul/ opinia/ mesajul etc. cu numele tău. Identificabil. Articolul/ opinia/ atitudinea îl/ le publici în ziar, în revistă apoi în formele noi de promovare a presei, pe internet. Ei, dar după ce tu spui și te expui, ajungi la mâna, la interpretarea celor care nu au nume sau au nume ascunse, false. Și începe un cor de fluierături, înjurături, vulgarități. Dacă citești acest tip de reacții, semnate „anonim”, începi să te întrebi pe ce lume trăim și dacă mai merită să ai opinie, să gândești pentru tine și pentru ceilalți. Dacă merită să ai soluții, să cauți soluții, să propui soluții.

Ai o funcție, oarecare, de la președinte la ministru, de la primar la consilier. Te străduiești să vii „în agora” cu soluții la probleme, eventual cauți calea care să împace cât mai multă lume. Spațiul pentru comentarii devine, automat, infinit. Că e infinit acest spațiu, pentru comentarii, este extraordinar: e în spiritul democrației, a liberei exprimări. Dar, nu mai e nici democrație, nici liberă exprimare când acest spațiu devine/ rămâne la dispoziția anonimilor periculoși, hiper activi, a căror preocupare de bază este ... ura. Care urăsc tot ce nu pot atinge, care urăsc tot ce nu le seamănă lor, care se simt jigniți de orice e valoros în lumea din preajmă, în lume în general. Iar sub „protecția” anonimatului poți spune orice! Chiar orice! Poți încerca limitele limbajului, poți săți exhibi toate frustrările, toate eșecurile, poți arunca toată mizeria adunată în minte, în inimă. Și cu cât arunci mai multă mizerie, cu atâta descoperi că ea sporește în inimă și în suflet și în minte.

Spunea cineva că un adevărat caracter este acela care își păstrează regulile și principiile și în intimitate, când e singur. Aici e proba educației, să fii principial și corect cu tine însuți și cu ceilalți când nu te vede nimeni. Da, în intimitate, cei mai mulți își umflă ego-ul precum își umflă gușa broasca din fabulă.

Vorbești despre Biserică, spui că a dat acestei nații cultură, istorie, unitate ...? Apar belferii anonimi care te trimit la naiba cu toți popii tăi, care îți explică ce le-ar face ei ierarhilor, preoților, babelor care îngenunchează în fața unei icoane...! Și ce ți-ar face și ție, la o adică. Și ce v-ar face el e din panoplia grotei din care nu a ieșit, de fapt, niciodată.

În societatea noastră, dar și în lume, polemica a dispărut, a rămas doar ciorovăiala. Și are dreptate cel care țipă mai tare, care e mai vulgar, sumă a mentalităților celor care îl receptează și îl aplaudă. Vom fi o lume normală atunci când internetul va asigura dialogul în spațiul public și nu agresivitatea drojdiei de imbecilitate din „lumea anonimă”. Egourile umflate în fața imensității internetului se revarsă apoi pe stradă, vedem astfel mocirla caracterelor revărsându-se fără limite.

Vom fi (vom redeveni?) o lume normală, atunci când fiecare își va asuma ceea ce spune. Cu nume și prenume. Dacă nu vor vrea să o facă, atunci ar trebui să fie obligați. Pentru că ne întoarcem la un principiu al democrației, poate cel mai important: libertatea ta nu trebuie să o îngrădească, să o tulbure pe a mea. Iar libertatea ta de a vorbi să nu fie o pălăvrăgeală exclusivistă care să jignească bunul simț, demnitatea umană și pe toată lumea.

Adrian ALUI GHEORGHE