Blog

Subiectul serii duhovnicești a lunii octombrie a fost Fericirile, opt la număr, pe care le-a rostit Mântuitorul la începutul Predicii de pe munte. Cel mai duhovnicesc și complet text al Fericirilor este cel de la Sfântul Apostol și Evanghelist Matei, capitolul 5, versetele 1-12, iar cel mai de bază, mai simplu este cel de la Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, capitolul 6, versetele 20-23.

Fericirile sunt începutul predicii de pe munte a Mântuitorului, care reprezintă în esență totalitatea învățămintelor Sale, a poruncilor Sale. Iar poruncile Mântuitorului sunt o invitație la fericire dumnezeiască, nu omenească. Ele sunt fericiri dacă sunt privite din perspectiva Împărăției cerurilor. Dacă sunt privite din punct de vedere lumesc, ele sunt nefericiri.

Părintele Constantin Coman spune: „Nu mai avem de a face cu exprimări imperative, ci cu enunțuri care dezvăluie sau punctează o anumită stare interioară a omului care este compatibilă cu Împărăția cerurilor... Ceea ce citim în partea a doua a fiecărei fericiri nu reprezintă răsplata, ci urmarea firească a stării menționate în prima parte: Cei săraci cu duhul moștenesc, datorită stării lor Împărăția cerurilor, care este nu un loc, ci mai curând o stare. Sărăcia cu Duhul, ca de altfel și celelalte stări sunt compatibile cu Împărăția cerurilor.”

Fericirile reprezintă o scară, un urcuș duhovnicesc la care ne invită Mântuitorul. O spune Sfântul Grigorie de Nyssa: „În înșiruirea celor opt Fericiri, urcăm ca pe treptele unei scări. Ea arată prin cuvinte cum, parcurgând pe rând treptele, se ușurează urcușul. Pentru că acela care a ajuns cu înțelegerea la prima Fericire, printr-o desfășurare de la sine a înțelesurilor, o așteaptă și pe următoarea.”

Sfântul Simeon Noul Teolog ne explică organicitatea Fericirilor: „Să dorim însă din suflet cele ce Dumnezeu ne poruncește să le îmbrățișăm: sărăcia duhovnicească, pe care Cuvântul o numește smerenie, plânsul necontenit de zi și noapte, din care izvorăște bucuria sufletului și mângâierea de fiecare ceas celor ce-L iubesc pe Dumnezeu”. Și explică: „Fiindcă adăpat pururea și îngrășat de lacrimi și stingându-și prin ele în întregime irascibilitatea, se face blând și cu totul nemișcat față de mânie, dar poftește și dorește flămânzind și însetând (Matei 5, 6) să învețe îndreptările lui Dumnezeu (Psalmi 118, 71). Iar în acestea se face și milostiv (Matei 5, 7) și compătimitor, astfel încât din toate acestea inima lui se desăvârșește și ajunge la vederea lui Dumnezeu și vede curat (Matei 5, 8) slava Lui potrivit făgăduinței Sale. Așadar, cei ce au astfel de suflete sunt cu adevărat făcători de pace și se numesc fii ai Celui Preaînalt (Matei 5, 9; Psalmi 81, 6), care cunosc curat pe Tatăl și Stăpânul lor, și-L iubesc din tot sufletul, răbdând adică pentru El toată osteneala și tot necazul, fiind ocărâți, bârfiți, strâmtorați pentru porunca Lui cea dreaptă, pe care ne-a poruncit să o păzim, înjurați și prigoniți și răbdând cu bucurie tot cuvântul rostit în chip mincinos împotriva lor din pricina numelui Său, veselindu-se (Matei 5, 11-12) că s-au învrednicit să fie necinstiți de către oameni pentru dragostea Lui (Faptele Apostolilor 5, 41).”

Prima fericire este „sărăcia cu duhul”, care, în mediul românesc cel puțin, a cunoscut o înțelegere cu totul deformată la nivelul oamenilor de rând. În fapt, observă un comentator protestant, „sărăcia cu duhul” se referă la acei oameni care simt în conștiința lor că se află într-o stare deplorabilă, nefericită, simt înlăuntrul lor opusul la a avea destul, condiția de sărăcie morală și neajutorare le este familiară. Iar exemplul prin excelență este vameșul din Evanghelie. Alt comentator (anglican) identifică această stare cu acei oameni care înlăuntrul lor se simt ca cei care nu au nimic al lor, trebuie să primească înainte să dea, sunt dependenți de bogăția altuia.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cei „săraci cu duhul” sunt „cei smeriți și cu inima zdrobită, cei ce de buna lor voie se smeresc și se micșorează pe ei înșiși”.

Părintele Zaharia Zaharou dă cea mai bună tâlcuire a acestei fericiri și arată cum ea se leagă organic de a doua: „Dacă vedem fericirile din Evanghelia după Matei ca un rezumat al întregii Evanghelii, aceste fericiri reprezintă o scară care urcă de la pământ la ceruri, iar fundamentul fericirilor este conștientizarea sărăciei duhovnicești, căci prima fericire spune: «Fericiți cei săraci cu duhul». Când, în focul pocăinței, ne conștientizăm sărăcia duhovnicească, atunci cu siguranță ne vom jeli din cauza ei. Iar plânsul duhovnicesc aduce mângâiere dumnezeiască.”

Astfel, cea de-a doua fericire îi urmează organic primeia. Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „Socotesc că nu plânsul îl laudă Cuvântul, ci cunoștința binelui, căreia îi urmează pătimirea întristării pentru că vieții îi lipsește ceea ce dorește. [...] Iar mângâierea izvorăște din împărtășirea cu Mângâietorul. Căci harul mângâierii este o lucrare a Duhului.” Iar Sfântul Ioan Gură de Aur precizează: „În această fericire Hristos n-a vorbit îndeobște de cei care plâng pentru fel de fel de pricini, ci de cei ce plâng pentru păcatele lor. Hristos fericește pe cei întristați după Dumnezeu. El ne poruncește să plângem nu numai pentru păcatele noastre, ci și pentru păcatele altora. Suflete ca acestea aveau sfinții. Așa a fost sufletul lui Moise, așa a fost sufletul lui Pavel, sufletul lui David!”