Blog

Continuăm mărturiile despre sfințenia vieții Arhiepiscopului Victorin cu două care au legătură cu momentul înmormântării sale în pământul Sfintei Mănăstiri Putna, la 22 iulie 2001. Reamintim că a murit la 16 iulie, la Detroit.

Alb, alb, alb

Când a venit Înaltul Victorin la poartă, erau mai multe învelișuri, nu numai coșciugul. Era o ladă de lemn, o ladă de plumb, apoi coșciugul. Toate au rămas la poartă, și lada de lemn și lada de plumb. S-au desfăcut în fața arhiereilor. Și a rămas coșciugul.

La poartă erau Înaltul Iosif [Pop], Înaltul Bartolomeu Anania, Preasfințitul Gherasim [Cucoșel], Înaltul Pimen [Zainea], părintele stareț Melchisedec [Velnic] și mulți preoți din împrejurimi. Totul se petrecea între orele 12.00 și 15.00. Înainte de a ajunge sicriul s-a întunecat cerul. În plină amiază, s-a întunecat. Și eu am mărturisit către colegele mele: „Să știți că vine un sfânt”. Aflasem că trebuie să vină cineva să-l îngroape la Putna.

Când au început să tragă clopotele, am alergat la poartă și am văzut ceea ce am spus până acum. Iar după aceea, până când au spus fiecare dintre arhierei câte un cuvânt la poartă, câțiva preoți au luat coșciugul pe umeri. Și de la poartă până în biserică a tras o ploaie așa de zdravănă, de i-au udat pe toți până la piele. Am intrat și noi după ei.

După aceea, seara, eu vroiam să rămân să priveghez toată noaptea. Că dacă așa am simțit eu că a venit un sfânt, însemna că trebuie să stau. Coșciugul era cu capacul acoperit. Când am văzut că era 10 seara și încă nu deschid capacul am zis, „Nu rămân. Dacă eu nu pot să-l văd, ce sens are?” Și am plecat acasă.

Dimineață, când am venit, cum am intrat pe poartă, Preasfințitul Gherasim cu părintele stareț stăteau de vorbă pe partea de nord a bisericii. Am stat la o distanță respectabilă, ca să nu se audă ce vorbesc. Și ei au intrat în biserică. Eu am venit în urma lor și m-am oprit pe prag. Am văzut, mirată, de pe prag, că coșciugul era deschis. S-a închinat Preasfințitul Gherasim. Și deodată o bună-mireasmă a venit dinspre coșciug până în ușa bisericii, unde eram. M-am mirat. Și miam zis, „S-au întâlnit doi sfinți”. S-a închinat și părintele stareț. Al doilea val. Pentru mine erau niște minunății. N-am mai simțit până atunci așa un parfum. După ce s-au închinat, nemaifiind lume în biserică, am zis „Mă duc să mă închin și eu”. M-am închinat, am sărutat sfintele moaște și tot așa, mi-a venit un val... aceeași mireasmă pe care am simțit-o în prag am simțit-o atuncea. Și am mulțumit în gândul meu pentru aceasta.

M-am uitat, cu mirare... Era atât de alb! Mâinile erau așezate una peste alta. Nervurile venelor erau foarte albastre. Dedesubt, sub piele, era atâta lumină! Alb, alb, alb. Un alb străveziu. Iar venele foarte albastre. Parcă ar fi fost neon sub piele. Așa de frumos era! Cred că n-a putrezit.

De fiecare dată când merg la cimitir, merg și mă închin la mormânt. Spun un Tatăl nostru și …

Elena Rahlițchi, comuna Putna

Amintire luminoasă, vie, roditoare

Despre Vlădica Victorin și venirea lui la Putna pentru a-și dormi somnul de veci, amintirile mele încep așa: cu emoția așteptării mașinii care aducea sicriul, seara. Era o atmosferă deosebită, se strânseseră părinții la poartă, împreună cu Înaltpreasfințitul Bartolomeu Anania. Se apropiau nori de ploaie puternică. Și parcă odată cu apropierea venirii Înaltpresfințitului se apropiau mai mult și norii de noi.

A sosit mașina, au fost puse toate în rânduială, s-a făcut Trisaghion, s-a mers în biserică, sub o ploaie torențială extraordinară. Se oprise curentul electric. Noi cei care eram prinși în ascultări, îndeosebi la bucătărie, nu am avut timp să ne închinăm în seara aceea la sicriul Înaltpreasfințitului. În schimb, a doua zi dimineață, înainte de a merge la bucătărie, am trecut prin biserică, în pronaos, unde era sicriul cu... chiar așa îmi vine să spun, cu moaștele Înaltpreasfințitului. De ce spun acest lucru? Deoarece asta am simțit acolo, cât am stat și m-am închinat și am pus un gând, o rugă, lângă sicriu. Totul părea ca și cum erai lângă un mare sfânt. Simțeai o putere deosebită, o căldură aparte, ceva de nedescris. Și nu îți venea să te mai dezlipești de sicriu. Și, așa, cu o mare lipsă, am plecat la ascultare. Dar de atunci mi-a rămas în suflet o amintire luminoasă, vie, roditoare. E ceva pe care îl trăiești, un sentiment pe care îl trăiești foarte rar și în împrejurări deosebite, în locuri deosebite, în prezența unor persoane... Iar aici e vorba efectiv de un har aparte pe care Înaltpreasfințitul îl dobândise în timpul viețuirii lui evlavioase și de jertfă întru Hristos.

Acestea sunt amintirile mele legate strict de acel moment. Bucuria și pacea și liniștea pe care le-am simțit m-ar fi făcut să stau acolo încontinuu.

Monah Eufrosin State, Mănăstirea Putna