Blog

Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, sărbătorit în prima zi a anului, s-a născut în jurul anului 330 d. Hr. în Pont, Capadocia din părinți evlavioși. Părinții săi se numeau Vasile și Emilia, iar alături de Sfântul Vasile au mai avut patru copii, care, de asemenea, s-au sfințit în timpul vieții. Unul dintre aceștia a fost Sfântul Grigorie de Nyssa.

Fiind înzestrat de Dumnezeu cu o minte luminată, a studiat la cele mai înalte școli ale timpului său, întrecându-i pe toți cei din generația sa. A practicat un timp retorica, apoi, la îndemnul surorii sale, Macrina, a primit Sfântul Botez, și-a împărțit averea săracilor și și-a închinat viața lui Dumnezeu. A călătorit în Egipt, Palestina, Siria și Mesopotamia pentru a-i cerceta pe pustnicii acelor locuri, iar apoi s-a întors în Pont unde s-a nevoit timp de cinci ani pe malul râului Iris. În această perioadă Sfântul s-a ocupat de organizarea vieții monahale și a scris lucrări de referință pe acest subiect.

Ulterior a fost numit episcop al Cezareei Capadociei. A păstorit într-o perioadă foarte grea pentru Biserică, persecutată vreme de multe decenii de arieni, lupta pentru dreapta credință fiind una dintre cele mai mari preocupări și griji ale Sfântului Vasile. A suferit mult și direct – îndeosebi din pricina conducerii ariene a Imperiului – dar și indirect, văzând cum Biserica întreagă este adusă de arieni în neorânduială și în erezie. A luptat cu timp și fără timp, prin scrisori și prin scrieri, pentru restabilirea dreptei credințe și întărirea episcopilor și credincioșilor persecutați de arieni. De asemenea, bun organizator, a dus o vastă operă filantropică, care a rămas de referință în istoria omenirii.

A scris nenumărate lucrări, dar printre cele mai cunoscute se numără Epistolele sale. Acestea cuprind perioada dintre anii 357-378 și au fost păstrate peste 300. Prin intermediul acestor corespondențe se evidențiază și mai bine sufletul Sfântului Vasile cel Mare. Deși percepția generală despre Sfântul Vasile este a unui mare nevoitor (cum a și fost), aspru cu sine și exigent cu cei care doreau să-L urmeze pe Hristos, în Epistole îl descoperim cât se poate de uman. Avem aici acces la complexitatea și adâncimea sufletului său, la smerenia sa, la înțelepciunea sa, la diplomația sa, la grija pentru viața Bisericii, la slăbiciunea de pe urma bolii etc.

Am ales trei epistole pentru a evidenția cele spuse.

Este binecunoscut episodul din viața sa în care răspunde cu demnitate înalților funcționari trimiși să-l forțeze să îmbrățișeze credința ariană. Iată cum relatează Sfântul Vasile evenimentele, într-o scrisoare (a 79-a) din anul 371 către Eustațiu de Sevasta: „...până acum am avut câteva atacuri împotriva mea din partea unor mari dregători, unii din ei deosebit de cumpliți, pentru că prefectul pretorului [Modestos] și cu magistrul Palatului [Demostene] s-au declarat că sprijină pe vrăjmașii noștri, dar până în clipa de față orice atac s-a oprit pe loc, din mila lui Dumnezeu, Care m-a socotit vrednic de ajutorul Duhului, Care ne întărește în slăbiciuni.”

Într-o epistolă (a 140-a) către credincioșii din Antiohia, prigoniți de arieni, aflați de mulți ani fără păstorul lor, Sfântul Meletie, trimis în surghiun, scria:

„Cine-mi va da mie aripi de porumbel, ca să zbor până la voi și să mă odihnesc (cf. Psalmi 54, 76) și astfel să-mi astâmpăr dorul de a mă întâlni cu dragostea Voastră? Din nefericire îmi lipsesc nu numai aripile, ci și puterea trupului mi s-a slăbănogit în urma bolii îndelungate, iar acum m-au zdrobit cu totul și supărările care nu se mai termină. Căci cine poate avea un suflet tare ca diamantul sau ce obraz ar fi atât de gros și de nesimțit încât să nu audă din toate părțile geamătul mulțimilor intonat ca un plâns unison și uniform și să nu se îmbolnăvească de supărare, să nu se gârbovească până la pământ, măcinându-se cu totul în urma atâtor griji împovărătoare? Dar Dumnezeu Sfântul să ne dea putere să scăpăm din aceste încurcături fără ieșire și să ne hărăzească ușurare după atâtea munci! De aceea aș dori ca și voi să aveți parte de mângâiere, și, întăriți de bucuria acestei nădejdi, să treceți mai ușor peste necazurile și suferințele de acum... Să nu slăbim, așadar, curajul luptei noastre pentru credință, nici să ne facem zadarnice chinurile pe care le-am răbdat până acum! Căci nu după un singur act de curaj și nici după vreo suferință scurtă se poate vedea cât e de mare puterea sufletului, ci Domnul, Care ne pune la încercare inimile, vrea ca să primim răsplata dreptății numai după ispitiri îndelungate și pline de răbdare.

Să ne păstrăm, dar, statornicia cugetului, să ne întărim și mai mult temelia credinței în Hristos și atunci nu va întârzia nici ajutorul. Cum zice Apostolul, «va veni și nu va întârzia» (Evrei 10, 37) sau cum spune în Legea veche, «așteaptă întristare peste întristare, nădejde peste nădejde, încă puțin și te voi izbăvi» (Isaia 28, 10). Iată așa știe să mângâie Duhul Sfânt pe fiii Săi prin făgăduința celor viitoare.”

În încheiere, iată ce îi scria monahului Urbikios într-o epistolă (a 123-a) din 373:

„Era vorba să mă vizitezi – și planul era pe cale de a se realiza – ca să mă «astâmperi cu vârful degetului, căci mă chinuiesc în văpaia aceasta» (cf. Luca 16, 24). Ce s-a întâmplat între timp? Oare păcatele mele s-au pus împotrivă în așa fel încât ți-am împiedicat avântul și astfel am rămas să îndur pe mai departe dureri atât de insuportabile? Într-adevăr, după cum dintre valuri, unul coboară, altul se ridică, pe când un al treilea se frânge înnegrindu-se din pricina izbiturilor, tot așa și din patimile noastre omenești unele s-au oprit, altele sunt în curs de desfășurare, pe când altele se formează din nou...

De aceea vino odată pe la mine, oricât de greu ar fi lucrul acesta, fie ca să mă consolezi, ori să-mi dai vreun sfat, fie să mai stai câtva timp cu mine, oricum să mă liniștesc chiar și numai văzându-te. Iar ceea ce este mai important, este să te rogi și iarăși să te rogi, pentru ca să nu mă copleșească gândurile rele, ci să-mi arunc mai bucuros ancora nădejdii în Dumnezeu, pentru ca să nu fiu numărat cu slujile cele netrebnice, care numai când le face bine Îl binecuvântă, dar când le mai trimite câte-o supărare nu vor să-L cinstească. Să te rogi, deci, pentru mine, pentru ca să trag folos și din suferințe, încrezându-ne în Domnul, îndeosebi atunci avem mai multă nevoie de El.”