Blog

Globalizarea înseamnă, dintr-o anumită perspectivă, dispariția culturilor mici în favoarea unei culturi grandioase care să onoreze omenirea în confruntarea viitoare cu, eventual, civilizaţiile galactice. Pentru că omul nu se poate opri, în dinamismul său, doar asupra sinelui şi a lumii sale, el visează „deştept” transcenderea spaţiului şi, eventual, a timpului. E vorba de o criză de identitate? E o criză de supraidentitate? Sau e vorba doar de o confuzie în reperarea motivaţiilor care generează arta şi care definesc condiţia artistului?

Practica ne arată, însă, că în universalitate culturile mici devin şi mai mici iar culturile mari îşi impun tiranic valoarea, valorile. Istoria lumii o înlocuieşte pe cea a unei naţii. Cetăţeanul e în centrul lumii şi nicăieri. Un soi de paranoia domină actul public, discursul public se adresează cetăţeanului lumii şi mai puţin indivizilor cu nume şi prenume, cu problemele zilei şi ale nopţii, cu sentimentele lor care se consumă în cel mai mare anonimat.

Păpuşarul nu mai foloseşte păpuşi, ci oameni, pentru că are de unde alege, i se oferă o mulţime. În lupta cu îngerul omul a învins, vulgarizarea vieţii este cîştigul final, cîștig cu care individul nu mai ştie ce să facă. Misterul, cel care însufleţeşte imaginaţia omului de mii de ani, are atîtea răspunsuri, încît întrebările individului îşi pierd semnificaţia. Pînă şi misterul „eternului feminin”, misterul naşterii, al vieţii, misterul conceperii universului, misterul îmbinării culorii şi al parfumului în floare, absolut toate acestea au căpătat răspunsuri. Ţi le oferă oricine şi oricînd, specialiştii, mass-media, politicienii, prietenii, duşmanii. Mapamondul e un uriaş concert de răspunsuri. Pe voci multiple, una mai seducătoare decît alta.

Iar dacă nu mai ai întrebări, la atîtea răspunsuri care ţi se oferă, eşti pierdut. Pentru că toată lumea, la toate nivelurile, pe toate canalele, prin toate mijloacele, îţi oferă răspunsuri. Singurul care pune întrebări pe lumea asta e artistul. Le pune cerului, pămîntului, timpului, istoriei, sieşi, le pune direct, indirect. Dar cui îi mai pasă de întrebări, cînd are răspunsurile gata pregătite, oferite cu atîta largheţe, cu atîta solicitudine? Dar ce să mai facă artistul cu întrebările lui în acest concert extrem de seducător, de atractiv al răspunsurilor? Se retrage în spaţiul strîmt, îngust, al locului, acolo unde întrebarea abia şoptită are, din nou, ecou.

La început a fost cultura tribului, cu mirările, cu uimirile, cu spaimele, cu limitele ei. Am ajuns, s-ar părea, în acelaşi punct. Ne întoarcem la cultura locală aspirînd, încet, timid, spre cea naţională şi, de ce nu?, după o vreme, din nou, silnic, spre universalitate.

Adrian Alui Gheorghe