Blog

După mine, credința trebuie trăită nu povestită, ca și emoțiile de zi cu zi timp de peste 30 de ani petrecuți în prezența Înaltului Arhiepiscop Victorin. O persoană atât de deosebită cu o trăire întru cu totul altă lume, mult mai bună, și asta se vedea după seninătatea feței, liniștea, pacea, mulțumirea și bunătatea sufletească.

De obicei preoții trimiși din țară pentru parohiile vacante din America, de la aeroport primul popas îl făceau la Arhiepiscopie pentru luarea de cunoștință. Și după câteva zile, o săptămână, mergeau la parohiile respectiv.

Noi, eu și soțul meu Gheorghe Alexe, am sosit la Detroit prin Canada, în 1971, pentru activități culturale la Departamentul de Publicații și practic nu aveam unde pleca. Plus că la arhiepiscopie Înaltul nu avea niciun ajutor de nici un fel. Când suna un vizitator la ușă, îl poftea să ia loc și Înaltul mergea în bucătărie să pregătească o tratație – ceai, cafea etc.

Patriarhia cunoștea acest lucru și a trimis în câteva rânduri pe câte cineva dar fiind tot preoți – călugări, aceștia ajunși aici, vroiau să meargă în parohii și Înaltul era de acord fiindcă erau parohii vacante. Însă, cum unele biserici nu aveau încă posibilitatea de a găzdui un preot permanent, rămâneau cu reședința tot în Detroit la arhiepiscopie, făcând naveta. Aici era nevoie de mână de lucru. La parter nu era nici o sobă de gătit. Era una la etaj unde erau dormitoarele părinților și alta la subsol fără nici o chiuvetă în preajmă. Nu se organizase o „trapeză”. Fiecare își avea un raft al lui în frigider și mesele se serveau individual, pe rând.

Ori eu am început să gătesc și să-i invit la masă pe cei prezenți, sfârșind prin a suna clopoțelul la ora prânzului și adunându-i pe toți în jurul mesei. Dar pentru asta trebuiau niște bani. Și atunci, Înaltul, cu tactica dânsului, pe tăcute, a pus pe raftul bibliotecii din sufragerie o „cutiuță” pe care toți au ignorat-o la început, ba-mi mai și spuneau că eu nu sunt obligată să le gătesc. Dar cum puteam eu să fiu indiferentă și să las pe Înaltul să își pregătească singur masa când avea atâtea pe cap rezolvând problemele parohiilor în curs de înființare?

Personal m-am simțit ca acasă unde eram cinci surori ale unor părinți foarte înțelepți, harnici, gospodari și cu frică de Dumnezeu, care nu ne certau și doar ne povățuiau și ne tot dădeau exemple de ce-i bine și ce-i rău. Și dacă în timpul școlii ne vedeam toate de lecțiile respective, nu era la fel și pe timpul vacanțelor, când toate trebuia să dăm o bună mână de ajutor în gospodărie. Că toate trebuiau răsădite, udate, plivite, plus viețuitoarele hrănite. Așa că fiecare aveam răspunderi după vârstă.

Americanii și canadienii l-au apreciat foarte mult pe Înaltul Victorin onorându-l în toate ocaziile și participând la manifestările românești unde era prezent.

La bisericile unde nu aveau un preot permanent se trimiteau prin rotație din preoții de la reședință, dar de cele mai multe ori și spre bucuria credincioșilor mergea Înaltul Victorin chiar dacă distanțele erau mari și circula de obicei cu autobuzul. Nu numai că nu-i plăcea cu avionul dar nu vroia ca parohia să cheltuiască prea mult cu deplasările și unele drumuri erau de câte trei zile și două nopți.

Înaltul nu dădea de obicei „ordin”, ci întreba, când avea nevoie de un ajutor, „Poți să faci cutare lucru?” Și dacă răspunsul era pozitiv, venea cu a doua întrebare, „Dar vrei?” Așa că ne lăsa pe fiecare să alegem.

Toți banii ce-i primea ca donații pentru arhiepiscopie, câte 10,000 – 20,000 de dolari, îi trimitea la parohiile în construcție sau la pictarea bisericilor și spunea „Până când nu văd bisericile terminate și cu case parohiale nu fac nici un fel de renovări la reședință.” Și de fapt când a venit în America a venit cu gândul de a aduna ceva din eventualele cărți tipărite, pentru a-i ajuta pe călugării și măicuțele de la Ierusalim care trăiau în mari lipsuri. Și chiar spunea că nu și-a închipuit că într-o Americă atât de bogată va găsi aici atâta sărăcie.

Înaltul Victorin a fost un călugăr adevărat, cum învățasem eu acasă, care și-a respectat cu sfințenie posturile și cu strictețe canoanele Sfinților Părinți. Îmi pare bine că ajungând și noi cândva în Mănăstioara (ce sugestiv nume), cunoscând-o pe mama Natalia, doi frați, o soră și doi nepoți, am întâlnit parte din familie.

Dumnezeu să-l odihnească în pace, să-l așeze în rândul drepților și să ne ajute în continuare de acolo de unde este. Amin.

Ruxandra Alexe