Blog

În duminica a V-a după Rusalii, Apostolul a fost din Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, începutul capitolului 10. „Fraților, bunăvoința inimii mele și rugăciunea mea către Dumnezeu, pentru Israel, este spre mântuire” (1). Deci vorbea romanilor despre evrei. „Căci le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoștință. Deoarece, necunoscând dreptatea lui Dumnezeu și căutând să statornicească dreptatea lor, dreptății lui Dumnezeu ei nu s-au supus. Căci sfârșitul Legii este Hristos, spre dreptate tot celui ce crede” (2-3). Și m-aș opri aici, pentru că aici se cuprinde ceea ce aș dori să dezvolt. Sfântul Pavel avea dragoste de neamul lui, firește. În altă parte, el zice că „aș vrea, dacă este cu putință, să fiu eu anatema, adică ars de viu și despărțit de Dumnezeu, numai ca Israel să se mântuiască” (cf. Romani 9, 3). Iar aici spune, „Căci le mărturisesc că au râvnă” și așa este, mare râvnă a avut acest popor și ei au dus greul pe pământ până au venit creștinii, care apoi au cam preluat ei greutatea lumii acesteia. Dar inițial ei l-au dus, ei au încercat să fie credincioși adevărați într-o lume a idolilor, a dracilor care înșelau oamenii și îi făceau să li se închine, așa cum se întâmplă și acum în India și în alte părți.

Evreii au suferit mult, au învățat greu credincioșia față de Dumnezeu, dar au învățat-o până la urmă. Și au marele merit că au păstrat descoperirea dată lor, până la venirea lui Mesia. Mesia, adică Hristos – Cel uns. Nu se poate spune în cuvinte meritul lor. Însă, zice Sfântul Pavel că deși sunt râvnitori, „sunt fără cunoștință”. Sfântul Siluan Athonitul, un mare sfânt al secolului al XX-lea, folosește o imagine foarte bună în acest sens. Zice, avem cocoși și avem vulturi. Cocoșul în ograda lui e cel mai tare, cel mai mare și crede că nimeni nu e mai bun ca el. Dar există vulturi, care zboară la înălțime și care văd toate de sus. Deci, cu mult peste un cocoș de ogradă. De cele mai multe ori, omul, dând tot ce poate și făcând tot ce poate, crede că are totul sub control, că știe totul. Și se oprește acolo, se mărginește. El nu își dă seama cât de îngust este. Fiind creat, nu poate să cugete necreatul. Nu știe ce înseamnă asta.

Deși cunoșteau Scriptura, revelația dată lor de Dumnezeu, evreii erau fără cunoștință, pentru că nu aveau cum să cunoască cele ale lui Dumnezeu. El este peste toate. Și spune Sfântul Pavel în continuare că ei, evreii, „necunoscând dreptatea lui Dumnezeu” – și vom discuta despre ce înseamnă această dreptate – „și căutând să statornicească dreptatea lor, dreptății lui Dumnezeu ei nu s-au supus”.

Și noi facem asta. Încercăm să facem față greutăților vieții și apoi ne străduim să ne rugăm, să mai facem ceva de-a lui Dumnezeu. Și la un moment dat, iarăși, omenește, cumva ne împielițăm cu acestea. Și ne facem dreptatea noastră, căreia îi credem și ne-o impunem, apoi vrem ca și alții să o respecte, chiar și Dumnezeu. Deci evreii – avem imaginea aceasta – aveau dreptatea lor după Vechiul Testament. Aveau sâmbăta sau altele, iar Fiul lui Dumnezeu nu intra în dreptatea lor. Atunci a fost răstignit. Și noi facem așa. Avem dreptatea noastră și excludem chiar și pe Dumnezeu, pe aproapele care nu respectă dreptatea noastră. Și păcătuim mult fără să știm. Așadar, marea problemă a omului este că, necunoscând ce înseamnă Dumnezeu, ce înseamnă desăvârșire, înălțimile, se mărginește. Și se umflă în pene precum cocoșul.

Mândria ne orbește, păcatul ne orbește. De aceea, Sfântul Pavel zicea în altă parte, „Sunt ei într-un fel, și eu sunt, cunosc ei legea, eu o cunosc de nu știu câte ori mai mult, după lege desăvârșit am fost, dar le-am socotit pe toate gunoaie, ca să Îl dobândesc pe Hristos” (cf. Filipeni 3, 4-8). Cam așa este înălțimea de om la Dumnezeu, de la pământ la cer. A venit Hristos și ne-a arătat dreptatea lui Dumnezeu. Și haideți să discutăm puțin despre ce este dreptatea lui Dumnezeu.

Dreptatea drăcească este să primească bine și să dea rău, dreptatea omenească este să primească bine și să dea bine, iar dreptatea lui Dumnezeu este să primească rău și să dea bine. Dreptatea lui Dumnezeu este să-Și răstignească Fiul pe Cruce pentru vrăjmașii Lui. Este mult peste ce poate omul să gândească. De aceea zic părinții că a venit Mântuitorul și ne-a arătat marea dragoste a lui Dumnezeu. Pe Cruce o vedem. Acolo vedem iubirea lui Dumnezeu, căci Crucea este groaznică și smintitoare. Și cât de înalt este El față de om. Se răstignește pentru vrăjmașii Săi. Scriptura zice că „oricine săvârșește păcatul este vrăjmaș al lui Dumnezeu”. Și tot din Scriptură știm că tot omul este păcătos (cf. I Ioan 1, 8). Deci toți suntem vrăjmași ai lui Dumnezeu. Cum spune un părinte contemporan, noi la Liturghie ne adunăm o ceată de vrăjmași ai lui Dumnezeu, iar El vine, Se întrupează și ni Se dă nouă ca să ne împărtășim cu El. Doar, doar ne-om învăța puțin din ale Lui, din iubirea adevărată.

Deci acesta este diagnosticul: necunoscând dreptatea lui Dumnezeu, desăvârșirea Lui, iubirea Lui negândită – dincolo de ce poate omul gândi – poporul evreu nu s-a supus dreptății lui Dumnezeu, ci a încercat să statornicească dreptatea proprie cu toate argumentele pe care le aveau. Și asta am vrut să scot în evidență: să fim atenți și noi, dar și orice om de pe pământ, pentru că avem tendința aceasta de a ne scoate pe noi în față, să ne afirmăm pe noi înșine.

Să fim atenți la această ispită mare a omului creat. Ispita de a se autoîndumnezei, adică a se afirma pe sine. Observă un sfânt părinte că în toată Evanghelia Mântuitorul a respins orice ispită de autoîndumnezeire. De aceea, când a înmulțit pâinile, S-a rugat, de parcă nu era Dumnezeu. A spus, „Nu fac nimic din ale mele, ci numai ce Mi-a zis Tatăl. Vorbele Mele nu sunt ale Mele, sunt de la Tatăl” (cf. Ioan 14, 24). Niciodată nu S-a afirmat pe Sine, deși era Dumnezeu și putea să o facă. Tocmai ca să ne învețe pe noi să nu o facem. Pentru că e cea mai mare ispită a omului. Ne luăm argumente din tot și ne facem dreptatea noastră și mergem ca berbecul. Dar suntem departe de dreptatea lui Dumnezeu.

Și, legat de acestea, să redăm și un dialog dintre părintele Teofil Părăian, părinte orb, curat, frumos, și părintele Arsenie Papacioc. La un moment dat, părintele Teofil, mai ardelean, mai direct, dintr-o bucată, îl întreabă pe părintele Arsenie, „Părinte, ai siguranța mântuirii?” „Eu nu pot zice asta”, răspunde părintele Arsenie. „Păi cum nu? Toată viața ai slujit lui Dumnezeu”. „Da, dar nu pot zice asta”. Și discută ei acolo, părintele Teofil zicând că nu își poate închipui că a slujit toată viața lui Dumnezeu, iar El să îi zică, „Du-te de la Mine că nu te vreau”. Era un dialog de acest tip în care niciunul nu reușea, fiecare cu argumentele lui. Iar părintele Arsenie la sfârșit, ca să își justifice poziția, adâncul smereniei, zice, „Mântuirea este prin har, adică dar de la Dumnezeu, și numai prin El ne mântuim; nu prin merite, ci prin har. Harul vine dacă sunt smerit. Pot să zic eu că sunt smerit? Niciodată! De aceea nu pot zice că sunt mântuit.” Foarte interesant asta. Și vorbim despre un om, părintele Arsenie, care a dus 14 ani de închisoare, bătăi, sânge, mucenicie, chinuri pentru Hristos, dar care, în același timp, zicea că nu se poate considera smerit, deci nici mântuit. Aceasta este imaginea omului care nu ține la dreptatea lui, ci la dreptatea lui Dumnezeu. Normal că Domnul ne iubește și ne mântuiește, dar El este liber, nu-L putem forța cu nimic. Și așa rămânem în smerenie.

Trebuie să înțelegem că toți trebuie să ne păzim și să ne păstrăm în smerenie, să nu ne lăsăm orbiți de dreptatea proprie și, în felul acesta, să ajungem să ne opunem dreptății lui Dumnezeu.