Blog

În duminica dinaintea Postului Mare, cea a Izgonirii lui Adam din Rai, s-a citit un foarte frumos Apostol care a întărit mesajul Evangheliei (Matei, 6-15), adică acela de a ne îngriji de sufletele noastre ca prioritate.

Așadar, Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola către Romani: „Și aceasta, fiindcă știţi în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn” (13, 11). Postul e o trezire dintr-un somn al obișnuinței cu materia, cu multa comoditate, cu lumea aceasta. „Căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârșite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua”, adică nu ca noaptea, „nu în ospeţe și în beţii, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă” (13, 11-13). Aceasta este petrecerea în post care ni se cere. „Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos și grija de trup să nu o faceţi spre pofte. Primiţi-l pe cel slab în credinţă fără să-i judecaţi gândurile” (13, 14; 14, 1). Slab în credință e și un om pătimaș. Fiindcă, așa cum spunea cineva, biserica e un spital. Fiecare este bolnav aici. „Unul crede că poate să mănânce de toate; cel slab însă mănâncă legume. Cel ce mănâncă să nu disprețuiască pe cel ce nu mănâncă, iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă; fiindcă Dumnezeu l-a primit” (14, 2-3).

Și încheie Sfântul Apostol cu acest îndemn: „Cine ești tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, fiindcă Domnul are putere ca să-l facă să stea” (14, 4). Ultimul verset are același principiu ca al Evangheliei: „Iar de nu veţi ierta oamenilor greșealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșealele voastre” (Matei 6, 15). Cine suntem noi ca să judecăm pe altul, chiar dacă avem îndreptățire pentru că el greșește?! Cine suntem noi?! Nu nouă trebuie să ne dea socoteală, are cui să îi dea. Și ca să îl întărim printr-un exemplu practic, când vedem un rău în jur, într-o persoană, în familii sau în societate, ori ceva supărător care nu se duce din viața noastră, să știm că este o pedagogie de la Dumnezeu, ca noi să descoperim răul din noi. Noi trebuie să ne lărgim inima și să îl iubim pe acela care ne deranjează așa cum e el. Și în felul acesta ne și curățăm de păcate. Prin urmare, orice lucru care ne deranjează să ne trimită cu gândul la faptul că e ceva în noi care nu e pocăit, nu e plâns, care este nevindecat, necurățat.

Iar un exemplu concret, dincolo de cuvinte, este părintele Sofian Boghiu. Un mare părinte al secolului XX, un sfânt. El a fost prin închisorile comuniste, nevinovat, bineînțeles, iar acolo erau nesuferiți anchetatorii și le făceau deținuților greutăți de tot felul. Dar părintele Sofian avea lucrarea aceasta interioară și zicea: „Pentru păcatele mele sunt aici, pentru păcatele mele sufăr atâta rău”. Însă, acolo nu erau vorbe, așa cum zicea părintele Arsenie Papacioc, „acolo însemnai pentru ei mai puțin decât o cârpă”. Adică îi loveau fără vreo problemă, îi înjurau la ordinea zilei. Deținuții erau loviți cel puțin verbal, dacă nu și fizic, în fiecare zi. Și atunci părintele Sofian avea această lucrare. Pentru că foarte ușor poți începe să condamni: „Cum pot fi așa?! Uite ce oameni!” Dar dacă intrăm pe calea aceasta, nu mai terminăm. Și atunci, părintele Sofian a ales calea Evangheliei și a zis: „Pentru păcatele mele sunt aici. Oamenii aceștia se poartă așa rău din cauza păcatelor mele...” Și ajunsese să lucreze așa mult această lucrare, încât și noaptea în somn spunea: „Sunt păcătos! Sunt păcătos!” Aceasta, bineînțeles, i-a atras o batjocură în plus din partea gardienilor și a torționarilor: „Vino încoace, păcătosule!...”

Dar părintele proceda astfel tocmai ca să nu intre în dialog cu răul din acei oameni. Cu Dumnezeu ținea el dialogul, înaintea Lui își lucra părintele pocăința, tocmai pentru a nu înceta dialogul cu Creatorul său și a cădea în dialogul cu răul. La părintele Sofian vedem în lucrare prin excelență ceea ce ne spune Apostolul de azi: „Iertați”! Și când începem să iertăm și începem să iubim vrăjmașii, atunci este semn că ne curățim în interior. Pentru că dacă avem patimi, avem vrăjmași. Este o echivalență! Așa ne dăm seama. Când nu ne va mai deranja nimic și vom iubi oamenii, atunci e semn că s-a curățat sufletul nostru.

Așa să ne ajute Dumnezeu să începem această perioadă frumoasă, duhovnicească!