Blog

Am multe amintiri cu părintele Iustin Pârvu, dar una țin să o spun cu prioritate. E o amintire care relevă natura și duhul părintelui.

După o toamnă ploioasă, cu inundaţii și alunecări de teren, ne regăsim, cu cinci zile înainte de sfinţirea Mănăstirii de la Petru Vodă, seara tîrziu, cu părintele Iustin Pârvu, într-o chilie.

Mai erau cîteva persoane, toţi fiind preocupaţi de reușita sfinţirii care trebuia să se producă la Sfinţii Arhangheli Mihail și Gavril, pe 8 noiembrie, anul 2005, cînd e și hramul bisericii de altfel.

Frigul și ploaia deasă de afară ne apăsau insinuîndu-se în toată discuţia, toate scenariile noastre și toată „regia” desfășurării evenimentului fiind modificate de condiţiile climaterice prezente. Drumul îngust spre mănăstire risca să fie total impracticabil. De asta mergeam mai mult pe varianta „de avarie”, adică a vremii proaste, decît pe cea ideală, a vremii bune. Părintele Iustin ne oprește însă:

— Măi, lăsaţi discuţiile astea despre vreme…! O să fie soare și toată lumea o să stea în curtea mănăstirii…! Așa că trebuie să judecăm toate lucrurile plecînd de la această situaţie. Nici n-are cum să fie altfel…!

Într-adevăr, de pe 7 noiembrie, după amiaza, nourii s-au risipit ca împinși cu palma de pe cerul lor, iar în ziua de 8 noiembrie, cînd sînt sărbătoriţi Sfinţii Arhangheli Mihail și Gavril, soarele preluase, parcă, frîiele întregii manifestări. Cei peste șapte mii de oameni veniţi, mare parte pe jos, la sfinţire, au făcut o baie de lumină și de căldură în curtea mănăstirii.

Într-adevăr, „cum putea să fie altfel”?

Și nu era vorba de vreo viziune, ci era vorba de optimism. Chiar așa: de optimism!

De optimism și răbdare. Acestea au fost, de altfel, coordonatele pe care „s-a mișcat” părintele Iustin Pârvu în toată viaţa sa!

Fără optimism, fără încrederea că Dumnezeu ţi-a dat în mînă cheile tuturor porţilor și căilor posibile pentru un om, nu reușești să evoluezi. Fără optimism nu reușești să treci nici noaptea dintre două zile, și cu atît mai puţin noaptea istoriei în care ne-au împins conjuncturile.

Omul căzut se ridică nu prin panică, nu prin deznădejde, ci numai prin încredere, prin speranţă. Deznădejdea te face să te comporţi ca o fiară închisă într-o cușcă. Iar omul deznădăjduit nu vede lumea asta decît ca o cușcă prea strîmtă pentru frica lui, pentru neputinţa lui. Pentru că frica este, în esenţă, o neputinţă. Fă-l pe om un deznădăjduit, pare să spună orice conducător conjunctural al lumii, și îl vei domina, îl vei supune, îl vei face sclav.

Omul care speră, care crede că va fi bine, indiferent de conjuncturi, devine de neînfrînt. Omul care știe cît valorează cu adevărat pe pămînt, este dușmanul de temut al oricărei tiranii. Omul care se stăpînește pe sine, stăpînește lumea.

„O să fie soare…! Nici n-are cum să fie altfel…!”, a zis părintele Iustin, într-o noapte neguroasă de toamnă. Și a fost, într-adevăr, ca la un semn, soare! Nu vremea a ascultat de părintele Iustin, nu ochiul inimii sau al minţii a văzut vremea peste cîteva zile, ci credinţa că „… n-are cum să fie altfel” a învins orice intemperie. Gîndind așa, cum se spune azi, pozitiv, poţi vedea la capătul gîndului minunea lui Dumnezeu care te întărește în credinţă, care te luminează cu nădejdea.

Adrian Alui Gheorghe