În contextul serilor duhovnicești pe care le-am început, în care vorbim despre Mântuitorul Hristos ca împlinire a Legii și a Proorocilor, a apărut întrebarea din titlu.
Mai întâi, Sfântul Ioan Evanghelistul spune: „Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (1, 9-11).
Apoi, Însuși Mântuitorul zice lui Nicodim:
„Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele” (3, 19).
Finalul versetului oferă un posibil răspuns. A-L cunoaște sau recunoaște pe Dumnezeu are legătură cu faptele pe care le facem, cu inima noastră, dacă inima este curată sau nu. Așadar, nu ajută dacă știm de la Prooroci că urmează să vină Mesia, trebuie și inima să fie cum trebuie. Capitolul 6, tot de la Sfântul Ioan, este grăitor – aici Mântuitorul anunță Sfânta Euharistie, miezul Sfintei Liturghii și le zice:
„Eu sunt pâinea cea vie, care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu. Deci iudeii se certau între ei, zicând: Cum poate Acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm? Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” (51-53).
Noi, creștinii, după 2.000 de ani, neam obșinuit cu aceste Taine ale credinței noastre. Dar atunci erau spuse pentru prima dată. Era ceva care arunca în aer rațiunea. Drept urmare, chiar unora dintre ucenici le-a fost cu neputință să înțeleagă. „Deci mulţi din ucenicii Lui, auzind, au zis: Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte? Şi de atunci mulţi dintre ucenicii Săi s-au dus înapoi şi nu mai umblau cu El” (60-66). Dar El îi întreabă și pe cei doisprezece dacă nu vor să urmeze celor care au plecat. Iar „Simon Petru I-a răspuns: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” (68). Cele din urmă sunt cuvinte ale inimii și nu ale minții. Ei având inimi simple, curate, L-au simțit pe Dumnezeu. „Nu înțelegem, este dincolo de rațiune ce ai zis, dar simțim că Tu ai cuvintele vieții veșnice. Nu le înțelegem, dar simțim că astea sunt”.
Deci a-L primi, a-L recunoaște pe Mesia este mai mult o problemă de inimă, mai ales de inimă curată, așa cum El Însuși a spus: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mt. 5, 8). Fără curăția inimii El nu poate fi recunoscut.
Aici este răspunsul: „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Căci faptele lor erau rele”. Vedeau minuni neașteptate, dar inima nu era cum trebuie. Astfel, rabinii știau că trebuie să vină Mesia, era o epocă de extraordinară așteptare, aveau scrierile profeților, dar nu îi ajuta inima. Iar Mântuirea s-a lucrat prin Maica Domnului, prin Sfântul Ioan Botezătorul și prin toți drepții care au avut nu doar cunoașterea mentală a Scripturilor, ci și împlinirea lor alături de curăția inimii.
Pentru că în urmarea Lui, în drumul nostru către Dumnezeu, va fi un moment care depășește puterea rațională de înțelegere, care răstignește mintea, întrucât este Dumnezeu și ne depășește, El este dincolo de ce noi ne putem imagina. Și atunci mintea se oprește și numai inima Îl poate urma.
Din acest motiv mintea doar oferă direcția, însă puterea de a-L urma vine de la inimă.
Numai omul întreg, cu inima și mintea unite, cum este în tradiția noastră filocalică, poate să Îl recunoască și să Îl urmeze pe Dumnezeu până la capăt. Mintea unită cu inima.
Până atunci, măcar inima pocăită și smerită, plânsă, zdrobită. Și aceasta poate să-L recunoască și să-L urmeze pe Dumnezeu. Cum au fost păcătoșii în Evanghelie.
Este nevoie de multă smerenie pentru a ne apropia de Dumnezeu!