Blog

Dumnezeu a binecuvântat poporul român în secolul al XX-lea cu mulți părinți cuvioși cu viață înaltă, cu viață sfântă. Începem cu unul dintre ei, care s-a desăvârșit și s-a sfințit pe tărâm american.

Pe data de 24 iulie 1912, în satul Mănăstioara, din județul Suceava, se naște Victor, primul dintre cei zece copii ai familiei profund credincioase Dumitru și Natalia Ursache. Așadar, credința în Dumnezeu își avea rădăcinile bine înfipte în anii copilăriei, devenindu-i ancoră pentru tot restul vieții. Iar acest fapt este revelat din reamintirea părinților săi, pe care o făcea mai târziu cu multă căldură: „[Mama] cu mâinile împreunate lângă copilașul său, seara și dimineaţa, înalţă rugăciuni fierbinţi către cer. Inima ei duioasă lucrează tainic asupra inimii copilului. Acesta, deși nu știe către cine se roagă mama lui, știe totuși că este cineva mai puternic care stăpânește toate” și mulțumirea plină de dragoste pe care le-o aduce la hirotonirea sa întru arhiereu, pentru că „m-au învăţat să mă încred în Tatăl nostru, mi-au deschis ușa către Biserica Ortodoxă și s-au jertfit ca să-mi pot continua studiile”. Inima smerită și iubitoare a Arhiepiscopului Victorin i-a purtat pe părinți în cel mai dulce colț al ei, dincolo de timp, dincolo de spațiu.

După terminarea școlii din satul său natal, urmează între anii 1924-1932 liceul „Lațcu Vodă” din Siret, pentru ca mai târziu să devină student al Facultății de Teologie din Cernăuți. Își finalizează studiile licențiale în 1936, iar până în 1940, este profesor la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț. Pe vremea când era student teolog, este hirotonit citeț de Mitropolitul Visarion Puiu și leagă cu acesta pentru totdeauna, o legă tură specială, simțindu-se mereu aproape de inima celui din urmă, după cum spunea într-o scrisoare. Iar legătura dintre cei doi va însuma de-a lungul vieții o corespondență de peste 155 de scrisori. Dragostea pentru Dumnezeu și pentru cele duhovnicești sporește tot mai mult și se materializează în anul 1937, prin tunderea în monahism. Astfel, la călugărie primește numele de Victorin, ca sugestie a viitorului Patriarh Nicodim pentru starețul de atunci al Neamțului: „Pune-i numele de Victorin, căci s-a dovedit că știe să rabde ca un mucenic și va ști să se poarte ca un Ierarh”.

La 9 decembrie 1940 devine stareț al Mănăstirii Neamț, îndrumându-i mereu pe frații sfântului locaș spre viețuire în pace. Dar timpurile dificile au fost o constantă în viața sa, cu precădere anul 1944 când Armata Roșie înainta către țară. Având și o sănătate precară, tot în acest an renunță la stăreție, iar din 1946 până în 1956 este numit reprezentant al Patriarhiei Române la Ierusalim. Aici va fi preot la Sfântul Mormânt și își va îmbogăți sufletul cu o evlavie veșnică față de Sfânta Cruce, întrucât mărturisea că a fost martorul multor minuni săvârșite de Sfânta Cruce. Tot în această perioadă îl va avea ucenic pe schimonahul Ioan Iacob, viețuitor al lavrei Sfântului Sava, pe care îl îndeamnă să accepte ascultarea de egumen al schitului românesc de la Iordan și pe care îl propune în 1947 spre a fi hirotonit ierodiacon și apoi ieromonah în biserica Sfântului Mormânt. Ulterior, acesta avea să devină „Sfântul Ioan Iacob de la Neamț”, canonizat în 1992, având sfinte moaște întregi, neputrezite, puse spre închinare în Mănăstirea Hozeva.

În Ierusalim, Arhimandritul Victorin este însărcinat de către Patriarhia Ierusalimului cu funcția de referent pentru problemele călugărilor români de la Locurile Sfinte. Sarcină pe care nu o va considera finalizată niciodată, întrucât se va îngriji toată viața de aceștia, încercând mereu să îi ajute. Același lucru face și față de Mitropolitul Visarion Puiu, care într-o scrisoare emoționantă îi adresa următoarele: „Pentru puţinii oameni, care își fac un sacru obicei după Evanghelia creștină, ajutând (adesea din prea puţinul lor) pe săraci, cuvintele de admirare și de laudă ale celorlalţi oameni sunt prea slabe; de aceea, creștinii le trec, înălţându-le fapta, ca să fie răsplătită mai bine de Dumnezeu. Îngăduie-mi să spun că dintre câţi călugări am cunoscut la noi ești printre cei cu asemenea îndeletnicire creștinească deosebită. Știu cât ajuţi pe fraţii de la Ierusalim și pe mine.”

(va urma)