Blog

În duminica a 24-a după Rusalii, s-a citit în biserici Evanghelia „învierii fiicei lui Iair”. „În vremea aceea a venit la Iisus un om al cărui nume era Iair și care era mai-marele sinagogii. Și, căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa lui, că numai o fiică avea, ca de doisprezece ani, și ea era pe moarte.” (Luca 8, 41-42) Și Mântuitorul Se duce. În primul rând să observăm cât de docil era Mântuitorul. Îl roagă, merge. Prin aceasta, arată disponibilitatea Lui de a sluji.

Am dori să surprindem acest duh corect, potrivit de a ne apropia de Dumnezeu. Să îl învățăm de la femeia care a fost vindecată. În timp ce Mântuitorul Se îndrepta spre casa lui Iair: „o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, Apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de mine?” (Luca 8, 43-45)

Era o imagine interesantă, fiindcă era multă îmbulzeală, Mântuitorul era presat din toate părțile și totuși întreabă cine s-a atins de El. Toți tăgăduiesc și atunci, Petru, apostolii Îi răspund că în atâta mulțime, toți L-au atins. Dar El explică, „S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine.” Deci nu este vorba de o atingere oarecare. Toți puneau mâna pe El, dar numai o persoană L-a atins cum trebuie, fiindcă a ieșit o putere din El. Femeia este descoperită și cade tremurând la picioarele Mântuitorului și în fața tuturor mărturisește totul despre ea și cum a fost vindecată imediat.

Ei, cum ar trebui noi să ne atingem de Dumnezeu, de Mântuitorul prin rugăciune sau prin ce facem noi, încât să scoatem această putere din El? Aparent, fără voia Lui a ieșit puterea. Așa se exprimă El. Bineînțeles, era cu voia Lui, dar felul în care s-a apropiat femeia I-a atins inima și imediat a ieșit puterea vindecătoare din El. Cum reușim noi să ne atingem de El cum s-a atins femeia aceasta? Cum scoatem această putere din Mântuitorul?

Și ca să înțelegem mai bine, trebuie să spunem că aici e vorba despre un limbaj al inimii. Inima nu poate iubi pentru că îi impui asta. Nu se poate porunci unei inimi să iubească. La fel, să te ajute sau să te binecuvânteze o inimă. Acea persoană trebuie să provoace în inima mea un răspuns de binecuvântare. Și am văzut aceasta și la Sfântul Nectarie, care, într-o scrisoare către maicile lui, le scria să se poarte în așa fel încât inima lui să le binecuvânteze. Și era inimă de sfânt, inimă curată, nu vorbim de mofturi. Dar, nici inima de sfânt nu iubește și nu binecuvântează fără ceva din partea celuilalt.

Așadar, să învățăm de la femeia din Evanghelia de azi câteva lucruri care au provocat în inima Mântuitorului acest răspuns. În primul rând, vedem că a avut curaj. De aceea zice Mântuitorul, „îndrăznește, fiică”. Dar curaj au avut toți, că toți Îl îmbulzeau, deci asta nu e mare lucru, dar înseamnă mult pentru ea, fiindcă era delicată și a însemnat mult curajul aceasta pentru ea. Așadar, ea a avut curaj, și-a biruit sfiala, cum și desfrânata și-a biruit rușinea păcatului și s-a apropiat. A avut îndrăzneală sfântă. Dar apoi vedem că a avut sfială, iar aici cred că ne apropiem de cel mai important element, sfiala, delicatețea. Implicit, se simțea nevrednică de aceasta. Cum observăm sfiala? Din faptul că după ce a fost vădită, tremura. Și, desigur, a avut credința, pe care o și laudă Mântuitorul. Sfială, credință, dar cred că a avut și asta, „nu sunt vrednică”. De unde observăm asta? Din faptul că s-a atins de marginea hainei Mântuitorului, nu s-a atins de El. Deci observăm curaj, sfială, credință și gândul acesta că nu e vrednică. Toate acestea erau în inima ei.

Acestea, dacă am putea și noi să le replicăm în inima noastră, să le avem în rugăciunea noastră, bine ar fi. De exemplu, în lumea de azi, de multe ori avem atitudinea că ni se cuvine. Și poate, de multe ori, cu această atitudine venim la biserică și ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu. Sau, cum îmi mărturisea un frate de la Putna că, atunci când ajungea devreme la slujbă dimineața, la 4.30, era ispitit să judece de ce erau așa puțini părinți la slujbă. Dar s-a milostivit Dumnezeu de dânsul și i-a dat alt gând, nu de a judeca pe alții, ci de a mulțumi lui Dumnezeu că l-a adus la slujbă. „Cine sunt eu să stau aici, înaintea lui Dumnezeu?”. Nouă ni se cam pare că ni se cuvine să mergem la biserică, dar de fapt suntem nevrednici de a fi aici, în fața lui Dumnezeu. Cine suntem noi?! Ca vameșul, care nu intra, stătea la ușă, nu îndrăznea să se uite spre altar și se bătea cu pumnii în piept. Acea sfială e mult mai normală, mult mai firească când vine vorba de relația noastră cu Dumnezeu.

Deci, să avem această sfială în orice ține de Dumnezeu. Niciun suflet nu se poate îndreptăți înaintea lui Dumnezeu, nimeni nu poate zice că i se cuvine ceva, că a făcut ceva încât să merite ceva de la Dumnezeu. Nu există. Mila Lui, bunătatea Lui, care Se coboară la noi, și ne-a cam alintat cu asta, ne dă îndrăzneală să o facem. Dar trebuie să ne știm locul. Cum era Sfântul Siluan Athonitul, care zicea, „Doamne, dacă mă vei duce în Rai”, și l-a dus, „eu îți voi spune, lasă-mă să îmi plâng păcatele”. Aceasta este sfânta conștiință a nevredniciei. E foarte importantă. Dumnezeu ne iubește și ne vindecă. Dar noi să nu uităm cine suntem, să nu cumva credem că ni se cuvine ceva.

Acestea sunt poate câteva ingrediente pe care trebuie să le avem în inima noastră atunci când ne apropiem de Dumnezeu, încât să facem inima lui Dumnezeu să ne binecuvânteze, să Îi smulgem această putere din inimă, cum a smuls-o femeia de azi.