Blog

În duminica dinaintea Nașterii Domnului am auzit Genealogia Mântuitorului, de la Sfântul Evanghelist Matei. Țin minte că atunci când începusem să merg la biserică, mi se părea așa de plictisitoare și fără sens această înșiruire de nume. Și așa este din exterior. Dar, practic, această înșiruire plictisitoare de nume, care este greu de ascultat, cu atât mai mult de trăit, ne arată cât i-a trebuit lui Dumnezeu să repare ruptura, să poată relua dialogul cu omul.

Noi nu înțelegem asta. Și de multe ori în viață ne întoarcem și noi la Dumnezeu, de cele mai multe ori dintr-un necaz, sau pentru că ceva se întâmplă. Rare sunt cazurile în care din copilărie omul zboară lin către Dumnezeu. Majoritatea dintre noi am cunoscut fractura, am cunoscut ruperea, depărtarea de Dumnezeu, înstrăinarea de El, care, spune Sfântul Grigorie Palama, înseamnă moartea sufletului. Toți am trecut prin această moarte a sufletului, adică despărțirea sufletului de Dumnezeu.   

Ei bine, când auzim genealogia aceasta și în general tot ce s-a întâmplat în Vechiul Testament, putem observa cât îi ia lui Dumnezeu să repare această ruptură. Lui Dumnezeu I-a trebuit Maica Domnului. Zic Sfinții Părinți că oamenii au încercat să facă turnul Babel pentru a ajunge de pe pământ la cer, cum mai încearcă și azi să se joace de-a stăpânitorii lumii, iar pentru aceasta Dumnezeu le-a amestecat limbile atunci. Iar El, în taină, construia un alt turn Babel, adevărat, care să ajungă de la pământ la cer. Iar aceasta este Maica Domnului, care a unit cerul cu pământul. Maica Domnului este scara lui Iacob pe care urcă și se coboară îngerii (cf. Facerea 28, 12). Pentru că ea face trecerea de la pământ la cer. Omenirea a creat în vârful muntelui pe Maica Domnului, iar ea a refăcut legătura care lipsea până la cer. Nu putea Dumnezeu să lucreze fără această multă și îndelungată strădanie.

La Sfântul Matei am auzit o înșiruire de nume, la Sfântul Pavel am auzit o înșiruire mai dramatică a faptelor drepților. Unii au fost tăiați cu fierăstrăul, alții au pribegit, s-au chinuit așteptând și chemând pe Dumnezeu și n-au primit împlinirea rugăciunilor. Și tot șirul acesta de drepți, de care lumea nu era vrednică (cf. Evrei 11, 38), a fost lucrarea lui Dumnezeu cu neamul omenesc, ca să Se poată întrupa Fiul. Și abia apoi să poată începe Dumnezeu lucrarea Lui pentru mântuirea omului. Toată strădania este doar ca Dumnezeu să Se poată întrupa, pentru a putea începe lucrarea Sa.

Încercând să aplicăm aceasta la viața noastră, ideea este că, atunci când ne întoarcem la Dumnezeu, deși știm că El e bun, că ne primește, că ne iartă, totuși, ceva Îl împiedică să vină la noi. Iar noi nu înțelegem ce, pentru că ne simțim așa de bine intenționați. E bine să înțelegem cum lucrează Dumnezeu. Așa cum am observat, abia după întruparea Fiului lui Dumnezeu, a început propriu-zis lucrarea de mântuirea neamului omenesc. Dar El nu Se putea întrupa fără acest lung șir de drepți, această îndelungă strădanie – întreaga istorie a Vechiului Testament despre asta este, despre cum refaci moartea, cum ieși din mreaja păcatului, de sub stăpânirea celui rău. De aceea avem în Vechiul Testament aceste evenimente și fapte.

Începem cu potopul, care poate însemna un necaz în familiile noastre. Sunt și cazuri rare, care sunt după chipul Maicii Domnului, care n-au cunoscut depărtarea de Dumnezeu, Maica Domnului, Sfântul Porfirie și alți sfinți. Mers lin, zbor întins către Dumnezeu. Nu ușor, zbor alb, frumos. Noi mergem mai zgâlțâit către Dumnezeu. Avem așadar o zgâlțâitură puternică ce ne trezește, ne duce la biserică. Apare credința, care e Avraam și care a rămas simbol al credincioșiei față de Dumnezeu. Însă e doar începutul, patimile sunt vii, iar asta se vede prin idolii care sunt prezenți în istoria Israelului. Robia egipteană se tâlcuiește prin excelență ca robia patimilor. Deci, după ce ne întoarcem la credință, vine un moment când punem stop vieții păcătoase – ieșirea din Egipt (cf. Ieșirea 3-20). Dar noi încă nu am scăpat de patimi. Iar asta se traduce în Vechiul Testament prin închinarea la idoli timp de sute de ani. Patimile sunt închinarea la idoli (cf. Coloseni 3, 5).

Apoi apare principala armă în lupta cu patimile – pocăința –, a cărei chip este Proorocul și Împăratul David. Această luptă nu se termină îndată și nici ușor. Abia după robia babiloniană (sec V-VI î. Hr.) poporul evreu se vindecă de închinarea la idoli. La fel și noi, prin pocăință și alte încercări, ne vindecăm de patimi. Și după aceea abia, e o perioadă mai tainică, de 400 de ani în istoria Israelului, până apare Maica Domnului, care poate naște pe Mântuitorul. Iar aceasta corespunde în viața noastră cu smerenia, care Îl poate naște pe Mântuitorul în interiorul nostru.

Cam aceasta ar fi imaginea mântuirii noastre, ca o paralelă la Genealogia Mântuitorului.

Deci să fim cu luare aminte. Chiar dacă este evident că Dumnezeu a dorit mult mai mult ca noi mântuirea noastră, vedem că nu a putut să o împlinească atunci când a vrut, pentru că aștepta răspunsul omului. Înțelegem că pentru a lucra, El are nevoie de o inimă care să Îl primească. Prin excelență, inima care L-a primit, a fost cea a Maicii Domnului. Ea a avut inima aceasta curată. Ne amintim că atunci când a fost închinată la templu la 3 anișori, ea nici nu s-a uitat înapoi, la părinți, ci s-a dus către marele preot, Zaharia. Aceasta e imaginea omului care țâșnește după Dumnezeu spontan, necalculat, pentru că avea doar 3 anișori. Ori inima aceea așa a rămas, dorind după Dumnezeu și păstrându-se curată. Adică departe de păcat. Orice păcat este vrăjmășie față de Dumnezeu și legătură prin care vrăjmașul ne ține departe de Dumnezeu (cf. 1 Ioan 3, 8). Dar inima Maicii Domnului a fost curată, totală pentru Dumnezeu. Aceste două condiții trebuiau să fie: curăția și dorul după Dumnezeu. Acestea două trebuie să căutăm și noi să le avem în inima noastră. Curăția se dobândește mai greu, dar dorul după Dumnezeu se poate instala de la început.

Și mai înțelegem, din această genealogie, că problema nu este niciodată la Dumnezeu. El, Dumnezeu fiind, putea oricând să înceapă mântuirea. Dar nu avea cu cine. Era necesar ca oamenii să se pregătească. Până nu Îl primea cineva, nu putea veni. Maica Domnului L-a primit cu toată inima. La fel e și la noi. Trebuie ca inima noastră să-L primească. Și până inima noastră nu Îl lasă, Dumnezeu nu poate lucra în viața noastră. Se întâmplă ceva în noi care Îl împiedică pe Dumnezeu să lucreze. Noi cu buzele, cu mintea, Îl cerem pe Dumnezeu, dar inima Îl respinge, „Du-te de aici! Nu Te vreau în viața mea. Mă omoară prezența Ta, nu vreau.” Ca la gadareni, „Am văzut ce poți, dar du-Te de la noi, că ne sperii” (cf. Matei 8, 34). Mesajul inimii e cu totul altul decât acela pe care îl exprim conștient. De aceea zice Dumnezeu, „Dă-mi, Fiule, inima ta!” (Pilde 23, 26). Bine, am da-o, dacă am ști cum. De aceea, toată strădania noastră și tot ce rânduiește Dumnezeu în viață pentru noi, au singurul scop ca inima să se curățească și apoi să Îl primească pe Dumnezeu. Să se smerească, să învețe. Că la ea e problema.

Așa se poate explica de ce a trebuit atâta timp pentru venirea Mântuitorului. Mântuirea nu e ceva mecanic, nu e ceva exterior, ci trece prin inima mea. Inima mea trebuie să strige după Dumnezeu, să plângă pentru că este departe de El. Cum au făcut toți drepții care s-au nevoit în piei de oaie. Ei au adus pocăință pentru tot neamul și nu au primit nicio făgăduință. Dar ei au strigat. Așa e inima noastră până se deschide și în sfârșit Îl primește. Așadar, durează. De aceea a fost înfricoșătoare căderea, despărțirea de Dumnezeu, moartea sufletului. Și apoi a fost necesară atâta zdrobire de inimă pentru a o reface. Pentru că inima liber trebuie să Îl caute pe Dumnezeu. Iar atunci Dumnezeu va lucra încet încet.

Deci să știm din Vechiul Testament cât de mult Dumnezeu iubește lumea și că așa cum nu a putut lucra atunci, nu poate uneori nici acum lucra în viața mea. Dar problema nu e la El, ci mereu e la noi. Iar în felul acesta să stăm la rugăciune înaintea Lui și să ni se coacă inima. Și când dă pe afară și încep lacrimile, cam atunci începe Dumnezeu să lucreze. Inima trebuie să găsească propriul limbaj pentru atragerea lui Dumnezeu. Amin!