Blog

În a treia joi a lunii septembrie a început o nouă serie de seri duhovnicești, transmise în direct pe canalul de YouTube al mănăstirii. Titlul seriei de anul acesta este: „Chipul evanghelic al creștinului”, iar scopul ei este de a extrage din învățăturile Mântuitorului din Evanghelie un mic manual de viețuire creștină. Sau, cu alte cuvinte, să răspundem la întrebarea: „Cum ne vrea Mesia-Hristos?”

Prima seară a fost dedicată unei introduceri în limbajul evanghelic și conturării primei trăsături a portretului creștinului, pocăința.

Unele cuvinte ale Mântuitorului au fost considerate uneori cuvinte tari, alteori greu de înțeles și totodată, unele adresări directe ale Sale față de noi au cuprins alte sensuri decât cele pe care le putem identifica la o primă lectură. De exemplu, El le spune fariseilor, scandalizați că Mântuitorul mânca cu vameșii și păcătoșii: „N-am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință” (Marcu 2, 17) și „N-au trebuință de doctor cei sănătoși, ci cei bolnavi” (Luca 5, 31). Pare, așadar, că există drepți și păcătoși, sănătoși și bolnavi. În fapt, nu e așa. Pentru că noi știm de la Sfântul Ioan Evanghelistul că „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi” (1 Ioan 1, 8). Aparent, răspunsul Mântuitorului nu e logic. Dar vom vedea că acesta este felul de a vorbi al Său, pentru a nu forța libertatea celuilalt. Iar tâlcuirea ne-o dau Sfinții Părinți: „N-am venit să chem la pocăință pe cei care se consideră drepți, ci pe cei care se consideră păcătoși, cum și sunt. Pentru ei am venit, pentru că ei Mă primesc. Nu că nu aș fi venit și pentru ceilalți, dar ceilalți nu vor.” Limbajul Mântuitorului e altul decât cel normal.

Un alt exemplu de limbaj evanghelic este reprezentat de pilde, parabole. Știm că „Toate acestea le-a vorbit Iisus mulțimilor în pilde, și fără pildă nu le grăia nimic” (Matei 13, 34). Parabola provine de la cuvântul grecesc παραβολή, care desemnează procesul de aruncare a unui lucru alături de un alt lucru. De aici a derivat sensul de comparație. În ebraică, termenul echivalent, deși cu un înțeles mai larg este mashal, acesta (mishle) fiind titlul ebraic al cărții Pildelor lui Solomon.

Andrei Pleșu a făcut o lucrare extraordinară legată de acest subiect:

„Parabola funcționează în textele Mântuitorului precum ploaia, care cade și peste cei buni, și peste cei răi”.

„Puneți-vă, un pic – dacă nu vi se pare complicat – în situația lui Iisus: El vorbește în fața unui public enorm, are de-a face cu o diversitate umană extraordinară. Pentru că nu poate să vorbească pe grupe – El vorbește la toată lumea deodată –, trebuie să producă un discurs, trebuie să găsească un procedeu, un dispozitiv care să fie auzit de toată lumea, dar care să provoace în fiecare secțiune a publicului o reacție adecvată: pe cei disponibili să-i atragă și mai mult, pe cei indisponibili ori să-i provoace și să le deschidă gustul, ori să-i lase în pace, pe euforici să-i potolească, pe nesimțiți să-i evite, toate astea cu un singur discurs. Și Lui I S-a părut că formula optimă pentru a ataca această diversitate de audiență e parabola. Pentru că parabola e o poveste care pe unii îi lasă indiferenți, într-unii produce iluminare, pe alții îi lasă nedumeriți și-i aruncă pe gânduri... și fiecare dintre reacțiile astea sunt posibile în interiorul comunicării parabolei. Parabola e un dispozitiv paradoxal care în același timp spune și nu spune, provoacă și lasă rece, maschează și dezvăluie, comunică și nu comunică;e de o invenție extraordinară. Să manevrezi un asemenea dispozitiv trebuie să ai oarecare talente și cel mai bine e să fii chiar Fiul lui Dumnezeu”.

„Parabola caracterizează stilul delicat al lui Dumnezeu, atent și grijuliu la libertatea noastră, pe care nu o știrbește nici chiar cu un cuvânt prin care să Se autopropună.”

Așadar, cuvintele Mântuitorului trebuie înțelese în duhul Său. Nu extrase, pentru că altfel se poate ajunge la toate rătăcirile posibile. Și această înțelegere corectă a mesajului Său se păstrează în Tradiția Bisericii, în tâlcuirea Sfinților Părinți. De exemplu, părintele Zaharia Zaharou spune: „Fără zdrobirea inimii nu vom înțelege nici Evanghelia, nici Proorocii.”

„Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor” (Matei 4, 17). Acesta este cuvântul cu care a început Mântuitorul propovăduirea Sa. Și este clar un îndemn care se adresează oricărui creștin. Părintele Zaharia Zaharou observă: „Cuvintele acestea continuă dialogul dintre Dumnezeu și om, care a fost întrerupt în Rai prin neascultarea întâilor-zidiți... Cuvintele acestea sunt rostite acum în vederea unei creații, a unui neam al cărui strămoș este Însuși Creatorul, Hristos. Pocăința, așadar, este mijlocul prin care se șterge păcatul și, în cele din urmă, se împlinește întâiul cuvânt al lui Dumnezeu despre om: «Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră» (Facere 1, 26)”. „Omul care se pocăiește și își spovedește căderea înaintea lui Dumnezeu mărturisește un adevăr universal. De aceea, putem să spunem că, dacă există un moment în care omul devine infailibil în fața ochilor Domnului, acesta este atunci când își mărturisește păcătoșenia. Iar când vădește adevărul, atrage pe Duhul Adevărului, Care îl aduce pe credincios la simțământul adânc al sărăciei lui duhovnicești și în continuare îl conduce la pocăință. Același Duh Sfânt îi dăruiește în același timp tămăduirea și îndreptarea.”

Pocăința e un companion pentru tot restul vieții: „Viața trăită în pocăință este una dinamică. Nu este o lucrare pe care astăzi o săvârșim și pe urmă o neglijăm pentru câteva zile, ca mai apoi să ne întoarcem la ea. Dacă nu păstrăm fierul mereu înroșit, spun Părinții, nu vom putea să-i dăm forma pe care o dorim. Inima noastră trebuie să fie pururi zdrobită de poruncile dumnezeiești, de harul lui Dumnezeu, pentru că la fel cum în ceara moale și caldă se poate întipări o imagine, tot așa într-o inimă caldă se poate întipări chipul lui Hristos.”